Puterea adevărului

Societatea românească s-a înnămolit în tranziţia neterminată nici până astăzi.

Dintr-un studiu al unui consultant am aflat că, raportat la numărul de locuitori, respectând proporţiile, „Adevărul" are un tiraj dublu faţă de cel al lui „New York Times" în Statele Unite. Nu în aceste cifre se află însă adevărul. Distinsa publicaţie americană este cu respect, admiraţie, dar şi cu ironie denumită „the grey lady" - doamna gri a jurnalismului american. Obiectivitatea, claritatea, nepărtinirea, lipsa de patimă îi dau puterea ce o îndreptăţeşte la acest titlu.

La noi, „jurnalismul de autor", datul cu părerea, documentarea firavă şi furia alinierii politice au creat un peisaj confuz şi pervers. „Ai lor" şi „ai noştri" se luptă steril.

Am cumpărat în 2006 „Adevărul" pentru că îmi doream să dovedesc că şi în această industrie se pot face afaceri transparente şi profitabile. Mai presus aveam însă convingerea că şi în România poate exista o „doamnă gri", un prieten puternic tocmai prin deschiderea către orice opinie, astfel încât fiecare să-şi definească propriul adevăr. Zilele trecute am primit din partea lui Petre Roman un e-mail din care reproduc un paragraf referitor la cartea lui Grigore Cartianu, jurnalistic intitulată „Crimele Revoluţiei": „Cărţile lui Grigore Cartianu despre Revo­luţie au un obiectiv. Acesta nu e găsirea firului logic şi reprezentarea neutră a adevărului din faptele şi eveni­mentele Revoluţiei. «Firul» lui Cartianu este legătura cu proiectul post decembrist al Securităţii. Cartianu se pune la dispoziţia acestui proiect care urmăreşte să repună Securitatea pe un podium onorabil. Anume, în primul rând, să valideze, împotriva nenumăratelor dovezi şi fapte, ideea că Revoluţia n-a fost altceva decât acţiunea KGB-ului şi că românii ar fi fost mult mai bine serviţi de aceeaşi Securitate care a fost unealta temută şi eficientă a dictaturii lui Ceauşescu. Dar libertatea câştigată din primele clipe de după fuga lui Ceauşescu tocmai prin încetarea de facto a existenţei instituţiilor dictaturii nu era semnalul cel mai clar al prăbuşirii dictaturii prin voinţă populară? Dar cine repune practic în drepturi Securitatea după Revoluţie, în martie 1990? Tot un securist (după caracterizarea lui Cartianu: «un mic securist şi un mare complotist») cu susţinerea şi aprobarea celui acuzat că e un vechi KGB-ist şi beneficiar al «loviturii de stat»! Contradicţiile evidente nu-l deranjează deloc pe Cartianu. El pare a avea altă misiune. El devine instrumentul în susţinerea afirmaţiilor şi tezei securiste despre Revoluţie. Adevărul Revoluţiei nu-i deloc simplu".

Volumele lui Cartianu sunt o investigaţie jurnalistică. Petre Roman are însă dreptate. Schimbarea de regim în România nu a fost o lovitură de stat. Adevărul pe care l-am trăit noi toţi cei care ne aflam atunci la vârsta maturităţii este altul. O ridicare populară spontană a fost confiscată de un grup de oameni care nu doreau altceva decât o altă formă de comunism. Unii dintre cei aflaţi pe baricada de la Universitate au făcut greşeala de a crede că le pot sta alături, deşi îşi doreau cu fervoare schimbarea. Alţii, şi ei entuziasmaţi de oportunitatea libertăţii, s-au situat în opoziţie de faţă de noua putere. Ea era constituită din iniţiativa celor care trecuseră prin închisorile comunismului. Din păcate, încrâncenarea ambelor părţi nu a permis coagularea unei unice forţe raţionale şi reformatoare.

„Câţi ani de puşcărie ai făcut, tinere?" de o parte, iar de cealaltă parte nostalgiile sau convingerile comuniste i-au împiedicat pe cei care aveau credinţe comune să se unească sub acelaşi stindard. Unii credeau că îi pot schimba cumva pe vechii luptători pentru cauza proletariatului, ceilalţi că pot înnoi tradiţia.

În cele din urmă, am ajuns la restauraţia adusă de cea de-a doua mineriadă, în septembrie 1991. Odată cu guvernarea Stolojan, tot ceea ce se realizase bun la început, de la legile care au desfiinţat proprietatea socialistă până la cele care au pus bazele capitalismului, a fost repus în discuţie. Birocraţia piramidelor de putere ale regimului trecut, administraţia de stat şi Securitatea, a revenit în forţă. Societatea românească s-a înnămolit în tranziţia neterminată nici până astăzi.

A privi în alb-negru acea perioadă, a-l confunda pe Iliescu cu Roman, este o greşeală. Superficialitatea naşte monştri. Mulţi dintre anticomuniştii declaraţi de astăzi înlocuiesc utopia nefastă care ne-a marcat viaţa cu populisme deşănţate plecate din aceeaşi filosofie. Analiza istorică obiectivă este absolut necesară unui viitor fără încrâncenare. Poate că şi „Adevărul" îşi poate aduce modesta contribuţie la aşezarea gândurilor în matca raţionalităţii. Cu siguranţă, coloanele sale vor fi deschise tuturor celor care ştiu despre ce vorbesc.