Provocări la frontiera estică a Europei

Agresivitatea în creştere a Federaţiei Ruse, o putere nucleară cu ambiţii de a-şi întări şi extinde prezenţa militară în exteriorul ţării pentru a se poziţiona ca un actor global important şi a fi recunoscută ca atare, situaţia din Ucraina şi criza din Republica Moldova vor continua să fie principalele provocări de la frontiera estică a Uniunii Europene.

Federaţia Rusă a demonstrat că nu ezită să încalce normele şi prevederile dreptului internaţional, ignorând propriile angajamente în Europa şi în domeniul securităţii mondiale. Politica statului rus din ultimele decenii, de a menţine spaţiul post-sovietic în sfera sa de influenţă, şi încercările de a promova o serie de proiecte integraţioniste, care vizau de fapt controlul politic şi economic al statelor din fosta URSS, au dobândit puternice accente revizioniste, în special în ultimii doi ani.

Noua Strategie de Securitate Naţională, aprobată de preşedintele rus, Vladimir Putin, la 31 decembrie 2015, confirmă obiectivele Rusiei de a-şi creşte influenţa şi prestigiul la nivel mondial, precum şi de a-şi consolida unitatea naţională. În acest context, este de aşteptat ca Federaţia Rusă să continue procesul de înarmare şi de modernizare a armatei, acordând o atenţie sporită componentei de cercetare şi dezvoltare tehnologică. De asemenea, va continua utilizarea şi perfecţionarea mijloacelor neconvenţionale (războiul informaţional, ca să menţionăm un singur exemplu, cunoaşte în prezent o extindere fără precedent în epoca post-sovietică), rămânând o sursă de incertitudini şi riscuri pentru statele vecine.

În ceea ce priveşte conflictul din Siria, este foarte puţin probabil ca Rusia să se retragă, chiar în cazul unui scenariu pozitiv (din nou, cu şanse foarte reduse de concretizare) privind soluţionarea acestuia. Moscova va încerca mai degrabă să obţină un rol important la masa negocierilor, astfel încât să poată folosi cât mai mult contextul creat de acest conflict pentru a-şi urmări propriile interese în raport cu actorii regionali şi puterile occidentale implicate în Orientul Mijlociu. Între acestea se numără păstrarea unei influenţe ruseşti în Siria post-conflict (şi implicit un cap de pod al intereselor ruseşti în Orientul Mijlociu), ridicarea sancţiunilor internaţionale impuse după agresiunea asupra Ucrainei şi, eventual, atingerea unui compromis în relaţia cu SUA, care să reducă presiunile asupra Rusiei cel puţin în ceea ce priveşte chestiunile legate de spaţiul ex-sovietic. Federaţia Rusă a devenit deja un posibil aliat la implementarea unei tranziţii politice în Siria şi în coaliţia împotriva Statului Islamic, ceea ce creează o premisă credibilă pentru ridicarea sancţiunilor până la sfârşitul anului şi negocierea unor aspecte tactice măcar, dacă nu strategice, în relaţia cu Occidentul.

În ciuda declaraţiilor administraţiei de la Kremlin, a obiectivelor sale ambiţioase şi a politicii agresive, Federaţia Rusă se confruntă cu cel puţin două vulnerabilităţi majore, respectiv instabilitatea politică internă – accentuată de perspectiva alegerilor legislative din septembrie – şi situaţia economică din ce în ce mai dificilă. În condiţiile unei economii slăbite, partidul Rusia Unită (asociat preşedintelui Putin) va utiliza o perspectivă naţionalistă, de "cetate asediată", pentru a încerca să obţină susţinerea publicului. După cum au demonstrat-o şi alegerile precedente din 2011, capacitatea autorităţilor de a manipula rezultatul real al scrutinului este moderată, fiind de aşteptat ca – exact ca atunci – partidul Rusia Unită să obţină conform datelor oficiale puţin peste 50% din mandate.

Criza din Ucraina va continua în 2016, şansele de reintegrare a estului separatist, fără a mai vorbi de Crimeea, fiind practic nule în acest moment. Având în vedere capacitatea instituţională slabă şi posibilităţile financiare limitate ale guvernului de la Kiev de a-şi asuma sarcina unei eventuale reintegrări (într-un scenariu puţin realist, în care forţele separatiste sprijinite de Rusia ar fi definitiv învinse), cea mai probabilă evoluţie a situaţiei pe termen mediu va fi acceptarea  autonomiei regiunilor separatiste din estul ţării, ceea ce înseamnă, de fapt, menţinerea unui conflict îngheţat pe teritoriul ucrainean, similar cu alte conflicte îngheţate din fostul spaţiu sovietic.

Perpetuarea conflictului cu Federaţia Rusă nu va fi însă singura provocare pentru Ucraina în acest an. Statul ucrainean prezintă serioase vulnerabilităţi în multe domenii, precum funcţionarea statului de drept, reforma sistemului judiciar şi independenţa actului de justiţie, combaterea corupţiei şi reformele economico-financiare. La acestea se adaugă o populaţie nemulţumită şi divizată din cauza corupţiei endemice, a măsurilor de austeritate impuse de guvernanţi, a inflaţiei ridicate şi a şomajului, fiind posibile mişcări sociale şi proteste.

Administraţia de la Kiev va continua politica pro-occidentală, suportul financiar şi asistenţa în domeniul securităţii din partea comunităţii euro-atlantice fiind în prezent singurele garanţii pentru statalitatea Ucrainei. În ceea ce priveşte integrarea în structurile euro-atlantice, şansele reale ale Ucrainei rămân reduse: este puţin probabil ca NATO să invite la aderare un stat cu probleme teritoriale şi cu un conflict îngheţat pe teritoriul său. Scenariul cel mai optimist în acest moment pentru viitorul euro-atlantic al Ucrainei este oferirea unui parteneriat strategic extins, cu prilejul Summit-ului NATO de la Varşovia. Aceasta ar putea contribui la crearea unei linii defensive în estul Ucrainei care să servească la apărarea frontierelor NATO şi UE.

Departe de a fi calmat tensiunile care domină de câteva luni scena politică din Republica Moldova, numirea unui nou guvern la Chişinău pare să fi fost făcută mai degrabă sub presiunea termenului limită de 29 ianuarie. Eşecul alegerii executivului până la această dată ar fi însemnat alegeri anticipate, în care formaţiunile pro-ruse aveau şanse foarte mari să obţină majoritatea, conform celor mai recente sondaje. Această perspectivă nu a fost însă complet înlăturată, având în vedere valul de proteste declanşat în capitala Moldovei odată cu învestirea guvernului Filip de către Parlament. Scenariul alegerilor anticipate este în avantajul formaţiunilor politice pro-ruse susţinute de Moscova care, ca şi anul trecut, ameninţă să acapareze mişcările populare de protest împotriva unui sistem corupt, construindu-şi capital politic pe nemulţumirile sociale, dar şi pe lipsa de coeziune şi capacitate de acţiune a clasei politice declarate pro-europene de la Chişinău. Singura soluţie pentru evitarea acestuia ar fi resetarea întregului spectru politic prin ascensiunea unor personalităţi care se bucură de credibilitate şi sunt considerate alternative la clasa politică actuală. Pe termen scurt însă acest lucru este puţin fezabil, o nouă clasă politică având nevoie de timp pentru a se consolida şi a reuşi să coaguleze o populaţie din ce în ce mai divizată. În consecinţă, criza politică în Republica Moldova va continua în acest an, căpătând valenţe geopolitice din ce în ce mai accentuate. Federaţia Rusă va continua să se folosească de pârghiile pe care le deţine în Moldova (dependenţa energetică, dosarul transnistrean, focarele separatiste şi potenţial destabilizatoare din Găgăuzia şi Bălţi) pentru a limita cât mai mult opţiunile Chişinăului.