Proiecte de ţară mediocră

Preşedintele Traian Băsescu a spus că, după intrarea în NATO şi UE, următorul “proiect de ţară” pentru România ar trebui să fie unirea cu Moldova. Dar cu proiectele începute ce facem? Căci, de fapt, toată ţara e un proiect neisprăvit...

Ca întotdeauna când spune Traian Băsescu ceva, s-au pornit comentariile. Şi s-au spus de toate: că ar fi sau n-ar fi posibil, că unirea nu e dorită şi de moldoveni, că s-ar uni două ţări sărace şi s-ar duce amândouă în jos (sau, dimpotrivă, că unirea ar crea nişte sinergii în plan economic şi ar lua-o amândouă în sus) etc., etc.  De la înălţimea funcţiei sale, preşedintele lansează pe nepusă masă acest  proiect care i se pare major, dar care sună dogit a ideal de secolul al XIX-lea: vrem să ne întregim neamul şi să ne mândrim din nou cu “România Mare”, chiar dacă suntem rupţi în fund şi cârpiţi în coate pe ambele maluri ale Prutului. Or, în zilele noastre, spre deosebire de secolul al XIX-lea, “neamul, sângele şi graiul” nu mai sunt suficiente pentru a construi un ideal.

Mă întreb de ce trebuie să ne agăţăm neapărat de formula asta cam lemnoasă, “proiect de ţară” şi să privim în continuare ţara ca pe ceva abstract şi simbolic, când sunt atâtea lucruri concrete de făcut. Sigur, cuvântul “proiect” e la modă. De la junele vedete care, când filmează un videoclip, zic că “lucrează la un proiect nou” şi până la miniştri şi patroni care anunţă mari investiţii, toată lumea se îmbată la auzul acestui cuvânt. Păi atunci să le numărăm, coane Fănică, e plină ţara de proiecte: de la concursul de desenat autostrăzi până la debirocratizarea instituţiilor statului, de la reforma şcolii până la revizuirea Constituţiei, de la adoptarea politicilor agricole până la creşterea speranţei de viaţă, sunt o groază de lucruri anunţate, croite, începute şi veşnic neisprăvite. O să-mi spuneţi că bat câmpii, căci toate acestea – şi multe altele – nu se ridică la înălţimea unui “proiect de ţară” major, care să mobilizeze energiile neamului, să-i facă pe oameni să viseze, să vibreze din sufleţelul lor de români năpăstuiţi de vitregiile istoriei. Păi tocmai asta e problema! Vrem, care va să zică, o ţară mai mare, cu care să ne mândrim, dar nu ne putem mobiliza pentru a scăpa de corupţie ori pentru a alege în fruntea statului nişte politicieni mai acătării. Vrem “o ţară”, dar nu ştim (şi nici nu învăţăm!) să construim o societate în care să trăim mai bine şi, mai ales, în care să ne simţim împliniţi.

E cu totul straniu – şi spune multe despre criza profundă din capetele noastre, mai gravă decât cea din economie – că şi politicienii, şi cetăţenii vibrează patriotic mai degrabă la fluturarea tricolorului decât la proiecte care chiar au şansa de le face viaţa mai bună şi mai demnă. Bunăoară, dacă tot vrem un viitor luminos, de ce nu ne-am propune ca  “proiect de ţară” să avem, peste 20 de ani, cel mai bun sistem educaţional din Europa, mai bun decît în Finlanda ori Danemarca? Nu vi se pare suficient de “înalt” şi de mobilizator? Un sistem educaţional performant ar fi o garanţie pentru o societate mai bună, pentru dezvoltare economică, pentru mai multă coeziune socială şi ar atrage după sine alte schimbări majore. spun specialiştii în educaţie – că nu pot face raţionamente minimale şi nu au abilităţi de bază, precum citirea şi înţelegerea adecvată a unui text. Cu sau fără fraţii de peste Prut, viitorul ţării arată foarte prost cu un asemenea sistem şcolar. Iar cetăţenii de mâine care nu-şi dezvoltă (măcar) capacitatea de a înţelege un text vor vota în continuare nişte inşi care promit salarii şi pensii mai mari şi care desenează autostrăzile cu carioca pe hartă, dar nu sunt în stare să le şi construiască.

Înainte de a anunţa mari proiecte de viitor, preşedintele ar trebui să facă o evaluare a proiectelor anunţate când a fost ales la Cotroceni – de exemplu, reforma instituţiilor statului, debirocratizarea, lupta împotriva corupţiei şi altele. Sau astea nu sunt măreţe, vizionare, istorice? Probabil că nu sunt: nu ne ating la sufleţel, nici nu ne zgândăre lacrima pregătită în colţul ochiului, gata să curgă pentru “neam şi ţară”. Sunt mai degrabă proiecte care ar trebui să ne aducă în situaţia unei ţări şi unei societăţi normale. Asta e situaţia: atâta vreme cât vom continua să visăm la normalitate, va trebui să ne batem capul cu nişte proiecte de ţară mediocră.