Principiile de „bună guvernare“

Conceptul „bună guvernare“ a fost îmbrăţişat, mai întâi, de elitele reformiste internaţionale în contextul unei insatisfacţii tot mai acute faţă de lideri şi practici politice din ţările în curs de dezvoltare şi cele eliberate de comunism.

Sentimentul de frustrare al agendei reformiste a fost alimentat constant de întâlnirea cu lideri autoritari, corupţi sau demagogi. Riscul consta în irosirea asistenţei financiare prin mecanisme clientelare şi corupte, urmată de stagnare şi impas al reformelor.

Teoria despre „bună guvernare“ apare spre finele anilor 1980, în documentele Băncii Mondiale, şi devine, după colapsul comunismului, o pre-precondiţie necesară pentru distribuirea ajutoarelor financiare internaţionale. Cu alte cuvinte, relaţia dintre donor şi ţara beneficiară se schimbă astfel încât anumite criterii, preponderent politice, altele decât cele economice sau juridice, să fie îndeplinite.

Raportul Development in Practice. Governance al Băncii Mondiale din 1994 consacră principiile „bunei guvernări“ astfel:

„Proces de luare a deciziilor predictibil, deschis, informat (un proces transparent); o birocraţie cu standarde etice profesionale; un executiv responsabil faţă de acţiunile sale; şi o societate civilă robustă care participă la problemele publice; deasupra tuturor guvernând principiul domniei legii“.

Astăzi, există o imensă literatură dedicată „bunei guvernări“, care a stârnit şi profunde perplexităţi, şi mult optimism. În perspectivă, în acest corpus de texte, se cristalizează încrederea că putem determina practici de bună guvernare, priorităţi de dezvoltare şi bune politici sectoriale.

În evaluarea Băncii Mondiale, buna guvernare are un corelat opus în guvernarea deficitară (poor governance). Specifică ţărilor cu democraţii neconsolidate, guvernarea deficitară prezintă următoarele simptome: 1. eşecul unei separări nete între public şi privat, cu deturnarea fondurilor publice spre câştigul privat; 2. lipsa unui cadru legislativ şi guvernamental predictibil; 3. reglementarea excesivă; 4. priorităţi inconsistente cu dezvoltarea şi alocarea eronată a resurselor; 5. decizii luate netransparent şi în cadru restrâns. În tentativa de a identifica cauzele subdezvoltării, Banca Mondială a pus stagnarea ţărilor în curs de dezvoltare pe seama crizei personalului calificat, corupţiei, concentrării puterii politice şi moştenirii trecutului colonial.

Definiţiile de început ale principiilor de „bună guvernare“ nu trebuie privite ca fiind rigide. Ele poartă amprenta unor priorităţi instituţionale diferite şi a epocii în care au fost redactate. În ultimele două decenii, literatura privind „buna guvernare“ a explodat pur şi simplu, unele voci fiind sceptice în faţa inflaţiei de abordări. Desigur, în spatele formulelor seci şi fade se încleştează supoziţii mai adânci despre evoluţia statului-naţiune, economia de piaţă, globalizare, rolul corporaţiilor în ordinea mondială, impactul societăţii civile în democraţii etc.

Cât priveşte literatura noastră de specialitate, subiectul nu a suscitat un interes substanţial, chiar dacă valorile bunei guvernări au fost mereu în agenda publică. Printre excepţii se află apariţia recentă a cărţii The Quest for Good Governance: How Societies Develop Control of Corruption, semnată de Alina-Mungiu Pippidi (Cambridge University Press, 2015). Premisa autoarei este că politicile de dezvoltare a unei ţări depind, mai înainte de toate, de instituţiile politice, de a căror stabilizare depind, la rându-le, instituţiile economice şi investiţiile.

Disputele în jurul conţinutului „bunei guvernări“ nu se vor încheia prea curând. Unele voci susţin că agenda reformistă a „bunei guvernări“ rămâne mult prea ambiţioasă, altele afirmă că termenul a ajuns un balast conceptual. Merită accentuat că principiile „bunei guvernări“ înseamnă un set minim al standardelor de exercitare a puterii politice, nu descoperirea unui panaceu pentru tarele sociale. Pentru sceptici, „buna guvernare“ reprezintă încă un ideal, cumva contrariant, de vreme ce întreaga istorie a reflecţiei politice este străbătută de acest fir roşu, al căutării unui model de instituţii bune.

Reflecţiile privind buna guvernare au generat totuşi un consens în ceea ce priveşte opusul sintagmei, perechea polară a bunei guvernări. Guvernarea nocivă (bad governance) – personalizarea puterii, corupţia endemică, lipsa drepturilor omului, guverne lipsite de responsabilitate sau legitimitate electorală, lipsa transparenţei şi a consultării, hărţuirea societăţii civile – devine, în contextul actual al deziluziilor politice, un adversar comun, separat de clivajele clasice de partid.

(O versiune mai lungă a acestui articol a fost publicată în numărul curent al revistei 22.)