Primiţi cu sondajul?

Am crezut că sunt nişte colindători rătăciţi. Am deschis uşa. S-a prezentat repede: sunt de la firma de sondare a opinie publice... (nu i-am reţinut numele) şi dacă aţi avea timp să-mi răspundeţi la câteva întrebări.

Nu, nu am timp! i-am răspuns, am boală pe voi, ăştia de la sondaje, manipulaţi poporul cu cifrele voastre de rahat! „Este un sondaj de sfârşit de an!” s-a repezit să mă convingă. Alegerile au trecut, exit poll-urile s-au dat pe TV la închiderea urnelor şi nu cred că sunt clienţi comerciali care doresc să afle acum, la sfârşit de an, cu ce fel pastă de dinţi mă spăl! „Sunteţi în eşantionul nostru reprezentativ!” a insistat. Şi ce dacă? „Anul trecut v-am căutat, dar n-aţi fost acasă” mi-a reproşat.

M-am uitat la el şi el s-a uitat la mine. Parcă îl cunoşteam de undeva. Era trecut de prima tinereţe, slăbănog, puţin adus de spate şi trist. Mi s-a făcut milă, dacă-l refuz n-o să apuce să-şi facă norma şi patronul o să-l dea afară, câştigă şi el o pâine, e de-o seamă cu mine, poftim, ia loc aici, pe fotoliul!

„În ce direcţie a mers viaţa ta în 2012?” a fost prima lui întrebare. România a mers într-o direcţie bună în acest an!, i-am zis la plesneală, ca orice român, una gândeşte, alta spune şi alta face. M-a privit ca şi cum, îţi baţi joc de mine, neisprăvitule! Am oftat sincer şi i-am spus: anul ăsta am muncit, am dus-o pe Teodora în fiecare dimineaţă la şcoală, pentru copii muncim, nu-i aşa?, am alergat după cumpărături, bine că mai avem serviciu!, ne-am mai cumpărat ceva prin casă, cred că un prăjitor de pâine, şi în rest cu munca, cu treaba, ca toată lumea! „Atât?” s-a încruntat. Şi m-am simţit aşa, vinovat, pentru că am simţit că viaţa mea seamănă cu o cuşcă în care alerg pe un şir nesfârşit de griji, pe o spaimă încinsă de şomaj, de boală, de accidente, de cutremure, de nenorociri, dracu’ s-o ia de cuşcă, se învârte la fel, în fiecare an!

„Şi oamenii?”, a fost următoarea întrebare. Ah, oamenii, da, am mulţi prieteni pe Facebook, dau „accept” la toată lumea... A început să râdă şi râsul lui m-a durut. Am pierdut anul ăsta... Şi mi s-a pus un nod în gât când m-am gândit la omul pe care l-am pierdut. Dar am avut grijă de cei care mi-au mai rămas. M-am gândit la ei, i-am sunat mereu cu grija să-i asigur că nu i-am uitat... Şi-a notat fără să mă creadă, dar am continuat: am pierdut şi prieteni, aşa, pur şi simplu, de la un gest, de la o vorbă în răspăr, nu ne-am mai vorbit, ne-am închis telefoanele, ne-am urât, m-au lovit, i-am lovit şi eu, asta e viaţa, au dat în mine, am dat şi eu, parcă totul se năruie, nu ştim să păstrăm prietenia, frumuseţea, iubirea, ne-am obişnuit cu răul... „Destul!” Ba nu, mi-a mai apărut şi o carte, dar n-am reuşit să-i bat în vânzări nici pe Cartianu şi nici pe Pleşu! m-am lamentat şi el s-a foit nervos, ca şi cum chestia asta nu se trece în sondaj.

Cam asta am făcut în anul 2012! am zis în final. El s-a ridicat clătinându-se, dar la uşă s-a întors: „Dacă ai putea să fii sincer cu tine, mie mi-ar fi mult mai uşor!” Aş fi vrut să sar la el şi să-l îmbrăţişez: unde naiba te duci?, rămâi aici!, cât de străin sunt de mine însumi! A coborât cu liftul.

Viaţa mea pare o cuşcă în care alerg la fel, în fiecare an, pe un şir nesfârşit de spaime