Prima expoziţie românească la Luvru (1)

O simplă lectură a rapoartelor pe care le-am prezentat ministrului culturii Ionuţ Vulpescu ca urmare a deplasărilor mele oficiale în străinătate în perioada ianuarie – iunie 2017 i-ar fi permis acestuia să-şi facă o imagine despre anvergura evenimentelor în pregătire la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR).

Nu-mi mai fac nici o iluzie cu privire la buna credinţă a acestuia dar probabil, măcar în acest fel, o impresie pozitivă s-ar fi contrapus celei furnizate de terţi. Spun terţi, pentru că despre proiectele MNAR nu a vrut să discute cu mine niciodată.

Printre altele, îi relatam în scris, evident succint, deplasarea la Muzeul Luvru, în ianuarie 2017, cea care a declanşat realizarea primei expoziţii româneşti aici, „Broderiile de tradiţie postbizantină...”, inaugurarea sa fiind programată curînd, pe 17 aprilie, în aripa Richelieu. În detaliu, lucrurile s-au întîmplat după cum urmează.

Un aranjament perfectat încă de la Bucureşti îmi dădea posibilitatea să-i întîlnesc la Paris, în lipsa directorului general şi a directorului departamentului pictură de la Luvru, plecaţi în străinătate, pe Jannic Durand, directorul departamentului obiectelor de artă, altele decît pictură, din perioada medievală şi modernă şi pe Alberto Vial, consilierul diplomatic al directorului general. Rendez-vous-ul a avut loc la cafeneaua „Le Mollien” din incinta muzeului iar interlocutorii şi-au făcut apariţia exact la ora stabilită. M-am întrebat întotdeauna ce dietă urmează cei ale căror siluete impecabile nu sînt afectate nici de vîrstă, nici de profesia sedentară sau de lipsa unor ore petrecute în sala de gimnastică. Siluetele celor doi, subliniate de costumele cu tăietură italiană, erau din această categorie. Manşete albe, marcate de butoni discreţi, ieşite atît cît cere etichete din mînecile sacoului, confereau domnului Durand, un bărbat înalt, cu trăsături armonioase, la vîrsta maturităţii depline, un aer solemn, protocolar. Domnul Vial, cu mult mai tînăr dar cam la fel de înalt, deşi purta un costum închis la culoare, afişa o sobrietate lejeră, părîndu-mi-se că se bucură de finalul programului de lucru şi de perspectiva week-end-ului care începea în timpul petrecut împreună. Spre deosebire de primul, încerca cred, să-mi citească „the body language” şi, privindu-mă în ochi, să afle mai mult decît spuneau vorbele mele.

Trebuie să recunosc că eram destul de timorat, în primul rînd de rangul celor doi, şi apoi de nesiguranţa că propunerile vor fi primite pe măsura aşteptărilor mele. Dar cei doi exprimau o disponibilitate subliniată de zîmbete succesive care mi-au dat curaj să depăşesc momentul iniţial. Aprecierile pentru franceza mea, deşi aveam exact măsura calităţii acesteia, m-au făcut să trec direct la subiect şi să le comunic dorinţa de a dezvolta proiecte comune în viitorul apropiat. O expoziţie a MNAR la Luvru şi o alta, organizată de acesta la Bucureşti mi se păreau ideale. Pînă atunci, conferinţe şi stagii ale restauratorilor noştri consideram că vor deschide şi alte căi. Răspunzînd întrebării cu privire la interesul meu pentru o expoziţie franceză, le-am spus că pictura secolului al XVIII-lea, cea care „documenta” excesele aristocraţiei din deceniile premergătoare Revoluţiei din anul 1789, anunţînd, prin decadenţă, finalul unei epoci, putea fi un eveniment de mare succes în România.

Savurîndu-şi ceaşca de ceai, pe care l-a preparat cu mişcări ceremonioase, domnul Durand mi-a comunicat ideea unei expoziţii care să fie găzduită de muzeul în care ne aflam. Cunoştea arta medievală din România iar pentru broderiile postbizantine avea o apreciere considerabilă. Le ştia şi pe cele de la muzeul naţional dar ştia şi de altele, aflate la diverse mănăstiri. I se părea o bună soluţie de perspectivă imediată, pretabilă la un spaţiu dedicat unor expoziţii de altă anvergură decît cele pentru care pregătirile se fac cu mulţi ani în avans. În pandant, o expoziţie care s-ar fi intitulat „Arta servirii mesei în Franţa secolului al XVIII-lea”, care ar fi inclus alături de tablouri servicii de masă de porţelan şi argint putea fi proiectul unei expoziţii la MNAR. Am recunoscut şi apreciat subtilitatea cu care domnul Durand a reţinut ideea excesului din propunerea mea şi i-a dat o dimensiune mult mai expresivă, dezvoltînd-o într-un proiect în care „păcatul” lipsei de măsură să fie exacerbat de un anturaj în consonanţă cu picturile respective.

Ne-am despărţit cînd ziua scurtă de ianuarie a făcut loc nu întunericului, pentru că la Paris acesta nu e niciodată vizibil, ci unei lumini aurii ce părea că emană din marea piramidă de sticlă din curtea Luvrului. O mare lumină era şi în sufletul meu, de-a dreptul fericit de promisiunile acestei întîlniri cu oameni pe care-i vedeam pentru prima oară în viaţă. Dar totul era abia la început şi alte întîlniri urmau de acum să vină.

(va urma)