Preţul şi dobânda

Mihai Răzvan Ungureanu, în Parlament FOTO Mediafax

Nu sunt chiar foarte convins că dl. Mihai Răzvan Ungureanu a avut ieri seară prea multe motive să fie din cale afară de bucuros şi să deschidă sticla de şampanie spre a sărbători revenirea în fruntea SIE.

În primul rând pentru că, orgolios din fire, fostul prim-ministru nutrea ambiţii mult mai mari. Visa la demnităţi de rang mult mai înalt şi mai la vedere decât directoratul condamnator la discreţie al unui serviciu secret. Serviciu altminteri defel lipsit de importanţă îndeosebi în condiţiile în care nimic nu mai pare a fi sigur în vecinătatea apropiată, în Europa şi tensiuni de tot felul izbucnesc aproape zilnic pe Bătrânul Continent.

Concediat din postul de prim-ministru în aprilie 2012 prin votul şi graţie abilităţii de negociere a majorităţii liberalo-pesediste constituite în USL-ul invincibil la acea dată, măcinat de gândul performanţei negative de a fi avut cel mai scurt mandat guvernamental postrevoluţionar, dl Ungureanu a nutrit mereu gândul revanşei şi al revenirii în prim-planul vieţii politice pe cai mari. Iată că soarta şi voinţa prezidenţială au vrut altfel. Dl Ungureanu se vede în situaţia de a dobândi o nouă demnitate publică în chip nu tocmai glorios, dacă nu cumva umilitor de-a dreptul, graţie contribuţiei mai curând de nevoie decât de voie a unei consistente părţi de parlamentari, oameni recrutaţi dintre cei ce l-au trimis la plimbare în urmă cu mai bine de trei ani. 

Fireşte, o victorie este oricând preferabilă unei înfrângeri. Numai că dl Ungureanu este mult prea inteligent ca să nu conştientizeze că izbânda la limită, obţinută în exclusivitate ca urmare a funcţionării disciplinei de partid şi nu fiindcă cei ce au votat în favoarea sunt, aşa cum ar fi voit, „ungurenii” lui, nu este deloc cea a propriei sale persoane.

Persoana dlui Ungureanu a funcţionat asemenea unui card bancar în care dl Klaus Iohannis şi-a depus prima agoniseală politică cu adevărat consistentă după aproape şapte luni de mandat prezidenţial.

Se prea poate ca această victorie a preşedintelui să fi creat un disconfort grav în interiorul principalului partid de guvernământ. Pentru care măcar amânarea de la validare, dacă nu cumva respingerea candidaturii dlui Ungureanu era, în momentul de faţă, mai mult decât o chestiune de onoare. Nu e exclus ca ofensa suferită ieri seară de PSD să tulbure şi mai mult apele oricum agitate din partid, să sporească nemulţumirile, să determine înmulţirea somaţiilor pe care feluriţi lideri mai cu seamă locali, încă potenţi logistic şi  financiar, i le voi trimite la Istanbul d-lui Victor Ponta cerându-i să pună capăt concediului medical cu ochi şi cu sprâncene petrecut pe meleaguri străine.

Tot la fel cum, odată reîntors în ţară, este de aşteptat ca premierul să fie pus la zid şi să fie solicitat să dea explicaţii, să răspundă la multe întrebări incomode. Vizând îndeosebi felul neglijent în care a negociat colaborarea cu UNPR, de unde posibilitatea ca acesta să voteze cum vrea el, fără a fi tras la răspundere în situaţii delicate cum a fost cea vizând şefia SIE. Dar şi lipsa de viziune şi graba copilărească cu care a facilitat desemnarea ca premier interimar a dlui Gabriel Oprea. E clar că pentru PSD vara va fi una fierbinte şi că numai la concedii nu ar trebui să se gândească liderii acestuia.

Numai că nici pentru PNL, nici pentru preşedintele Klaus Iohannis nu a venit defel vremea relaxării. Ar fi imprudent ca atât partidul cât şi fostul său preşedinte devenit şef al Statului să creadă  că victoria, în primul rând de prestigiu de ieri seară, le-ar da dreptul la repaus. Cu atât mai puţin la certitudini şi calcule exagerat de optimiste.

Am serioase îndoieli că PSD ar fi un partid „terminat”, pregătit să depună armele, aşa cum cred ori se fac că cred şi afirmă ritos unii comentatori politici încatenaţi televiziunilor de partid. Tot la fel cum mă îndoiesc că majoritatea parlamentară constituită ieri ar fi mai mult decât una de conjunctură. Mi s-ar părea cu totul riscant dacă atât dl Iohannis, dornic să aibă, aşa cum a declarat-o adesea, „guvernul lui” sau PNL-ul, din cale afară de nerăbdător să vină la putere, ar investi prea multă încredere în UNPR şi şi-ar imagina reuşita ambiţiilor lor pe baza colaborării cu acesta.

Aşa după cum am scris în comentariul publicat ieri, am impresia că UNPR e un partid cu ambiţii mari şi deloc limitate de considerente morale. Dl Gabriel Oprea dă semne că e pregătit să ceară un preţ din ce în ce mai mare pentru a sprijini din băncile Parlamentului un nou Executiv, condus sau nu de dl. Cătălin Predoiu. E tot mai limpede că preţul se va concretiza în solicitări de portofolii ministeriale şi în numeroase alte privilegii.

Doar dl Iohannis şi PNL au şi îndrituirea, şi obligaţia de a hotărî dacă preţul în cauză merită plătit şi dacă la alegerile parlamentare de anul viitor acestui preţ nu i se va adăuga o dobândă venită din partea electoratului. Care se vede de la o poştă că s-a săturat până peste cap de aranjamente politicianiste neaducătoare de niciun folos omului de rând.