Presa, raportul pe justiţie şi simţul măsurii

Raportul pe Justiţie al Comisiei Europene s-a refeirt şi la rolul presei din România în actul de justiţie. Contestat sau acceptat, acest document e unul care nu dă verdicte şi nici nu apără pe nimeni. E un document care oferă cel mult soluţii. Asupra măsurii în care vom ţine cont de ele numai noi putem decide.

Thomas Jefferson, unul dintre „părinţii fondatori” ai S.U.A. afirma: ”dacă ar trebui să decid între a avea un guvern fără să existe ziare, sau a avea ziare fără să existe un guvern, nu aş ezita să aleg a doua variantă.”

Nu întâmplător, în Raportul pe Justiţie al Comisiei Europene, s-au făcut referiri la presa din România şi interesul acesteia faţă de actul de justiţie din România.

De la început se cuvine să spun, oricât de mulţi ar fi deranjaţi unii sau alţii că presa, prin natura ei, este expresia societăţii în care există şi care-i serveşte drept câmp de luptă.

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare (Ecclesiastul I, 9) este un verset biblic menit să ilustreze interesul deosebit arătat de mass-media, de exemplu, « fenomenului WikiLeaks », un site electronic pe care un copil teribil, australian de soiul lui, Julian Assange, a postat documente, care, afirma el, vor face « lumea mai corectă ». În goana nebună după senzaţional, ziariştii au uitat înţelesurile versetului biblic sus-menţionat crezând că au descoperit apa caldă, ilustrând acţiunile australianului ca fiind de o noutate năucitoare care zguduie lumea din temelii.

Legendara Pandora fusese trimisă de Zeus (care dorea să se răzbune pe oameni după ce primiseră focul de la Prometeu n.n.) cu o cutie plină de « daruri », pe care Epimeteu, fratele lui Prometeu (titanul care furase focul sacru dându-l muritorilor n.n.), a deschis-o, împrăştiind toate relele posibile. Se pare că a avut inspiraţia să trântească la vreme capacul cutiei, închizând acolo Speranţa, aceasta păstrând în viaţă omenirea.

Exemple din istorie în care presa a fost partizană

In lumea antică, fie ea greacă sau latină, delaţiunea era la ea acasă. Poetul Hesiod, pierzând procesul de moştenire cu fratele său îi desemna în poemele sale pe judecători ca fiind dorofagi (mâncători de daruri), iar mai târziu, retorii greci îi numeau pe delatori sicofanţi-mâncători de smochine.

În timpul împăratului Tiberius, prefectul pretoriului (practic numărul doi după  împărat, responsabil cu ordinea internă în Peninsula Italică, acolo unde nu aveau voie să fie legiuni ale armatei ci doar cohorte pretoriene n.n.), Lucius Aelius Sejanus avea grijă să-i aducă pe duşmanii reali sau închipuiţi ai împăratului în case prevăzute cu orificii pentru ascultare, practicate în pereţii unor camere secrete, în care să stea viitorii martori, care puteau auzi conversaţia.

Nu de puţine ori, în presă reuşeau să apară documente care au iscat războaie.  Este cazul  telegramei de la Ems, în care împăratul Wilhelm îşi exprima refuzul de a discuta cu ambasadorul francez  în chestiunea candidaturii unui prinţ de Hohenzollern la tronul Spaniei, Cancelarul german Otto von  Bismarck, modificându-i sensul, spre a-i jigni pe francezi, acţiune care a dus la dezastrul militar de la Sedan şi la dispariţia Imperiului Francez.

În timpul celei de –a doua conflagraţii mondiale, închis la San Vittore, regretatul istoric italian Indro Montanelli a avut ocazia să stea într-o celulă vis à vis de cea în care a fost închis un hoţ italian, Bertoni. Gestapo-ul (Poliţia secretă nazistă n.n.) îl obligase pe măruntul hoţ, înzestrat cu abilităţi native de actor,  să-şi ia numele unui cunoscut membru al rezistenţei italiene generalul de La Rovere, pentru a scoate informaţii de la deţinuţi, în schimbul eliberării. Numai că hoţul a intrat atât de bine în rol, încât nu a dezvăluit nicio informaţie, murind executat. După război, cinstindu-se memoria eroilor de la San Vittore, Bertoni a fost înhumat sub numele de La Rovere, în timp ce Vittorio de Sica, în 1959, în filmul omonim, l-a imortalizat pe pelicula de film sub regia lui Roberto Rossellini.

Imensul rezervor uman şi logistic care este Rusia a creat „diversiuni” în stilul celei făcute cândva de Stalin. Acesta, în tinereţea sa revoluţionară, luptând contra ţarismului nu s-a sfiit să devină agent plătit al poliţiei secrete ţariste „Okhrana”. Mai târziu, ajuns lider al URSS, cu ocazia unei aniversări, subordonaţii lui au dorit să pregătească o expoziţie cu documente din perioada  de luptă în disidenţă a lui Stalin.

Găsindu-se un dosar cu numele Iosif Vissarionovitch  Djhugashvili, un angajat a avut inspiraţia să controleze documentele constatând cu stupoare că Stalin nu era urmărit ci informator. Informaţia a fost înlăturată imediat, cel care aflase, încredinţând-o doar unor persoane de încredere, printre care şi mareşalul Thuhacevski, toţi  jurând să păstreze secretul. Stalin a aflat şi a decis că singurul om aflat în viaţă, atunci, mareşalul, trebuia eliminat.

Astfel, s-a ajuns la acea faimoasă înscenare, cu un dosar de spion trimis naziştilor, care să „cadă” în mâinile NKVD-ului, fapt care a dus la eliminarea acestui strateg sovietic, acuzat de trădare.

Presa româneasca şi critica asupra politicienilor

În întreaga ei istorie presa românească s-a identificat cu ideologii, curente, formaţiuni politice etc.

Ioan Neculce în « O samă de cuvinte » istorisea păţania spătarului Nicolae Milescu, acesta dorind să trimită « documente mincinoase » într-un baston golit pe dinăuntru, în care cerea înlăturarea domnitorului Moldovei Ştefăniţă, care « îl ţinea la masă şi se juca în cărţi cu dânsul ».  Descoperit, Nicolae Milescu a fost pedepsit cu tăierea nasului şi exilat apoi în Transilvania, de unde va porni spre Rusia, făcând o strălucită carieră diplomatică sub ţarul Petru cel Mare.

Ajungând în timpurile moderne, graţie acelei instituţii esenţiale pentru existenţa unui stat, Arhivele Naţionale, putem să vedem cum diplomaţii acreditaţi în capitalele lumii întocmeau rapoarte cu specificaţia secret, trimise cifrat la centralele diplomatice, în care descriau atitudini, comportamente, defecte sau calităţi ale politicienilor, familiilor lor.

In România, un ziarist socialist român a reuşit să se infiltreze în sediul Legaţiei Ruse, din Bucureşti conduse de A.A. Hitrovo , la sfârşitul secolului al XIX-lea, sustrăgând documente care atestau cine erau şi cu cât erau plătiţi agenţii provocatori ai Rusiei, fapt care a provocat un scandal imens, prin publicarea lor în presa vremii.

Întotdeauna au existat ziarişti emblematici, în jurul cărora se vehiculau păreri pro sau contra. E suficient să-l amintesc aici pe Pamfil Şeicaru, asul presei interbelice româneşti, căruia i se pusese eticheta „şantajul şi etajul”, care reuşise să creeze un ziar  impresionant „Curentul”, pe care-l înzestrase cu un sediu la fel de impresionant, una dintre cele mai mari clădiri ale Bucureştilor.  

Mai târziu, aflat în exil, a reluat editarea „Curentului”, fiind practic printre puţinii ziarişti din lume care au reuşit performanţa de a depăşi cu a doua serie a aceluiaşi ziar, perioada apariţiei primei serii, asta la un răstimp destul de mare între cele două.

După defecţiunea în Occident, Ion Mihai Pacepa a publicat o carte, Orizonturi Roşii, socotită atunci incendiară, despre modul de viaţă al Ceauşeştilor şi apropiaţilor lor.

Acelaşi Thomas Jefferson spunea că presa  este cel mai bun instrument pentru iluminarea minţii omului şi pentru a-l face mai bun ca fiinţă raţională, morală şi socială.

Presa şi justiţia

Întotdeauna presa a adus informaţia pe masa consumatorului. Întotdeauna ea a servit intereselor unei tabere sau alteia, întodeauna prin intermediul ei s-au ridicat sau au căzut personalităţi, au apărut ori s-au spulberat idei, orientări. Şi totuşi, de ce între altele Europa ne-a pus şi problema presei?

Deja, de prea multă vreme, dacă butonezi telecomanda, la televiziunile de nişă observi din primele minute orientarea acestora (pro şi antiguvernamentală, pro şi anti-prezidenţială), susţinută de analişti politici consacraţi.

Atunci când au loc procese cu impact puternic, însă, presa îşi depăşeşte statutul de observator, devenind parte a acţiunii, ca şi cum un microbist ar ieşi din tribună şi ar lua locul antrenorului pe banca tehnică, sau mai mult ar intra ca jucător între cei 22 de pe teren. De foarte de mult timp, avem mereu aceeaşi expresie: am aflat pe surse că. Cine sunt acele surse, şi cum ajung acestea să facă publice anumite informaţii? De exemplu, stenogramele. Acestea, din câte ştiu eu, poate greşesc, sunt obţinute de instituţiile abilitate, fiind folosite în instanţă. Ce se întâmplă când ele ajung în presă? Ele ating coarda sensibilă a opiniei publice, care din privitor se transformă în judecător.

Aş întreba aşa de dragul informaţiei, cât de legal (nu întreb normal) este ca în presă, înainte ca justiţia să dea un verdict să apară probe, pe care fiecare să le comenteze? Cât de legal este ca informaţia livrată pe bucăţi să fie dată publicului care să se joace cu ea, să dea sentinţe înainte ca întreg ansamblul să fie analizat de justiţie? Nu cumva ar vrea Europa să ne spună că presa devine un „pion otrăvit” în actul de justiţie? Adică, nu vorbesc de un politician, să luăm un caz ipotetic.

Cât de corect mai poate funcţiona justiţia dacă presa ca factor de informare a pus deja un verdict? Cu siguranţă, publicul larg va spune că presa a avut dreptate asupra vinovăţiei unui x dar că în justiţie s-au manipulat lucrurile de aşa natură încât suspectul a devenit nevinovat şi , ca atare, eliberat.

Nu cumva procurorii şi judecătorii ar trebui lăsaţi să lucreze, apoi, după ce cazul s-a închis, să fie prezentate informaţiile (stenograme, dovezi etc), când ele nu mai pot influenţa cu nimic?

Au fost şi cazuri în care presa a contribuit la rejudecări de procese, schimbări de sentinţe, prin faptul că a prezentat dovezi  care au dus la acesta.

Când spui că a furat cutare sau nu a furat cutare nu e mai bine să laşi pe cei abilitaţi să dea verdictul apoi să prezinţi furtul în sine? Oricine poate decupa de pe oriunde orice şi să spună la televizor sau să scrie în presă ce vrea.

Când un om e plimbat în ploaia de blitzuri cu cătuşe la mâini, spre arestul preventiv, chiar dacă se dovedeşte că e nevinovat, avalanşa de ziarişti contribuie la acreditarea ideii că a făcut el ceva de l-au legat ăia!

Mai cred că telejustiţia condamnată de raportul Comisiei Europene  e folosită de părţile implicate. Suspectul vrea să câştige compasiunea opiniei publice, dar şi anchetatorii, la rândul lor, fac „scăpate” unele dovezi să atragă atenţia publicului, pentru a  crea presiune, evitând eventualele acţiuni de influenţare a actului juridic desfăşurat în linişte şi cu discreţie.

Practic, totul se traduce la a pune căruţa înainta cailor, a da verdicte mediatice, înainte ca instituţiile abilitate să se pronunţe. În vremea jocurilor de gladiatori de la Roma, publicul impunea verdictul pentru cel căzut, iar împăratul trebuia să coboare degetul în jos, ceea ce însemna că învingătorul urma să-i dea lovitura capitală. Rareori se întâmpla ca publicul să ceară iertarea învinsului, dacă lupta fusese una crâncenă şi spectaculoasă în acelaşi timp.

Limitele presei

O soluţie văzută de unii ar fi crearea unui cadru legal care să reglementeze mai eficient presa şi rolul ei. Orice lege este rezultatul unei convenţii sociale, apărute pentru ca atunci când un lucru nu merge cum trebuie să se poată remedia situaţia. Deci ajungem la o îngrădire, la o limitare impusă, ceea ce poate fi o atingere a libertăţii, ar spune unii.

Din fericire, Thomas Jefferson ca un vizionar ce era ne-a mai salvat odată afirmând că libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută.

A scoate documente şi a le publica indiferent pe ce suport e un obicei vechi de când lumea, astfel că acţiunile  presei nu fac de multe ori decât să confirme versetele biblice: deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! (Ecclesiastul I, 2).  Avalanşa nejustificată de informaţii, de genul fenomenului Wikileaks,  poate stârni vâlvă, vorba lui Huck Finn, celebrul personaj creat de sciitorul american Mark Twain, „cât o spargere la o fabrică de săpun”.

Aşadar, personal nu cred că legea presei e ţinta pe care o vizează raportul Comisiei Europene ci măsura în care presa se poate implica în actul de justiţie, atât timp cât slujeşte intersul cetăţeanului avid de a se informa şi pe al democraţiei al cărei „câine de pază” s-a spus că este.

Voi încheia redând un schimb de replici dintre două mari personalităţi politice   ale primei jumătăţi a secolului XX, Ionel Brătianu şi Nicolae Iorga. Primul era liderul Partidului Naţional Liberal, iar cel de-al doilea era un savant de renume mondial, care căuta să se  folosească de imensul său prestigiu ştiinţific în acţiunea de a-şi construi o imagine de om politic de aceeaşi dimensiune, nereuşind din păcate acest lucru.

Nicolae Iorga l-a întrebat în Parlament pe Ionel Brătianu, într-o dezbatere, cândva după Marea Unire:”Ce pot eu să învăţ de la un inginer”?, la care replica ascuţită a lui Brătianu a venit cu eleganţa unui spadasin redutabil: „Măsura, domnule profesor, măsura”!