Ediția 76, dominată de filme poetice de neuitat
0Cei trei pe care îi doream cu entuziasm în Palmaresul Cannes 2023 și-au găsit locul, măcar prin reprezentanți.
Wim Wenders (Perfect Days, alesul juriului ecumenic, care i-a acordat o mențiune binemeritată și lui Ken Loach, care știe să emoționeze, chiar când îți propui să n-o faci, ca la The Old Oak) prin actorul său japonez, de un șarm nebun: Koji Yakusho.
Turcul Nuri Bilge Ceylan, prin actrița sa, cu un rol complex și efecte speciale, tulburătoare, și care în catalogul oficial apărea cu numele Merve Dizdar, dar fotografia era a adolescentei intrigante, însă, în sine, această premiere contează enorm, inclusiv pentru emanciparea sexului slab, într-o țară în ajun de alegeri, exclusiv masculine.
Aki Kaurismaki, doar premiul juriului (cam puțin)! Și-a trimis ca emisari actorii, care au citit un mesaj ambiguu de mulțumire că Festivalul ține vie ideea de cinema în sală.
Lor li s-a adăugat regizorul Tran Anh Hung, francez în acte, și povestea unui gastronom formidabil interpretat de Benoit Magimel (prezent pe 3 generice, la diverse secțiuni) și care amintea mult, ca stil, de pasionat de arta gătitului sofisticat, de-al nostru Radu Anton Roman.
Și delicatul subiect din Monstrul (răsplătit și cu un Queer Palm), tratat cu tact de regizorul Kore-Eda Hirozaku, a luat pentru scenariul semnat de Sakamoto Yuji.
Și au urmat 2 titluri tăioase și cu aceeași RDG-istă în rolul principal: Sandra Huller (pe care am descoperit-o în Tony Erdman, coproducție cu România, ajunsă pe lista scurtă de la Oscar). Grand Prix: Zona de interes a britanicului Johnathan Glazer și un recurs la memorie și istorie.
Procesul transformat în thriller, care te ține cu sufletul la gură, și cu o ușoară îndoială în privința făptașului sau făptașei, are un pic din toate, și LGBT, și un copil nevăzător, și o cineastă (care a ales un costum masculin, ca al lui Jane Fonda, mai fluid, dar care arată măcar a star, stârnindu-ne emoții, că ea i-a înmânat rafinatul trofeu-bijuterie, în 2007, lui Cristian Mungiu, chit că a venit pe covorul roșu încă din 1963, când nici nu se născuse vreunul din noul nostru val, iar amoros, a împărțit același Don Juan absolut, pe Roger Vadim, cu Deneuve, din afișul far al anului). Din țara gazdă: Justine Triet și-a adjudecat Palme d’Or-ul (a treia după Jane Campion cu Pianul, acum 3 decenii, și Titanul Juliei Ducournau, din 2021, acum s-a aflat în juriul prezidat de Oslund). Și Palm Dog a ajuns tot la Anatomia unei căderi, pentru Snoop, un border collie care a contat în pledoarii.
L’Oeil d’Or , înființat mai de curând pentru documentare, dar nemenționat la Gală, a ajuns ex-aequo la o tunisiancă, pentru Fiicele Olfei, și la marocanca de la Un certain Regard pentru Mama tuturor minciunilor.
Italienii care păreau răsfățați din cale afară n-au luat nimic, nici Moretti, nici Belocchio, iar filmul Albei a rămas o Himeră. A avut ghinion, 2 proiecții i s-au anulat, deci publicul și ziariștii n-au prea apucat să-l vadă. Din fericire ne-au scutit de oda periculoasă a anorexiei din Club Zero, iar May December s-a dovedit mult zgomot pentru nimic, mult mai izbutit pe temă fiind Vara trecută.
La Debussy s-a tăiat genericul, ca la hulitul Netflix, ca să se aplaude și pozeze, vizibil, pe ecranul mare vedetele prezente din sală, iar la animația Elemente nu știau cum să ne scoată mai repede, neînțelegând cât de lipsit de respect e gestul să nu-i onorezi pe creatori și pe copiii lor, cărora Disney le mulțumește, și care, apropo, cu ocazia centenarului a transformat și modernizat imaginea Castelului din Frumoasa din Pădurea adormită și ulterior din Cenușăreasa, care a avut ca model unul real al lui Ludwig al Bavariei.
Actorul care l-a jucat, la partenerul său genialul Luchino Visconti, în 1973, Helmult Berger, s-a stins din viață, în plină ediție 76, pe 18 mai!
Și uite așa am încercat să disec, măcar un pic, de la fața locului, vreo 50 dintre cele câteva sute de pelicule selecționate, așteptând, s-o fac, mai pe larg, când vor fi distribuite în România.
Se încarcă comentariile...
