Pompidou, retrospectivă cu artişti români

Şi dansatori aş fi tentată să mai adaug, deoarece din mini trupa de trupuri care au povestit istoria celebrului muzeu parizian în cadrul evenimentului Nouveau festival, fac parte şi câţiva (prieteni) dansatori. Mai mult, proiectul este iniţiat chiar de doi coregrafi români, dar vorba lui Magritte, ceci n’est pas une pipe. Nici Just Pompidou it nu e dans. Atunci ce poate fi?!

Având ca punct de plecare "Retrospectiva imaterială a Bienalei de artă de la Veneţia" (2013), proiectul "Just Pompidou it – retrospectivă a istoriei Centrului Pompidou", conceput de coregrafii Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, se concentrează pe însăşi povestea colecţiei celebrului muzeu parizian care cuprinde (poate) cele mai importante lucrări de artă modernă şi contemporană din Europa. Personaje precum Brâncuşi, Picasso, Matisse, Andy Warhol, Marcel Duchamp sau Dali se întâlnesc zilnic în spaţiul de sticlă al acestui muzeu ce seamană cu un laborator unde se petrec cele mai inedite experienţe artistice născute din noile şi neobişnuitele forme de lucru ale creaţiei contemporane.  

Aşadar, cine spune Pompidou, spune de fapt provocare, experiment, futurism. Încă de la inaugurarea sa, în anul 1977, acest muzeu a stârnit numeroase controverse fiind supranumit de celebrul filosof Jean Baudrillard drept "un supermarket cultural". Recunosc, nici eu nu mă număr printre fanii pompidoueni, dar i-am trecut de câteva ori pragul din curiozitate şi, mai ales, pentru faptul că tot aici se află şi atelierul lui Brâncuşi pe care îl vizitez cu emoţie ori de câte ori ajung la Paris, deoarece este locul unde mă simt ca acasă. Şi cred că nu sunt singurul român rătăcit prin Franţa care simte / gândeşte la fel…  

De această dată, însă, am ajuns în buricul artistic al cartierului Beaubourg, pentru a participa la momentul Just Pompidou it, proiect cultural prin intermediul căruia Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş au propus publicului francez o lectură inedită a istoriei Centrului Pompidou care, aşa cum menţionam anterior, deţine cea mai mare colecţie de artă modernă şi contemporană din lume, alături de celebrul MoMa din New York. Iar când spun colecţie, am în faţa ochilor un număr impresionant de tablouri, colaje, instalaţii, schiţe, materiale video şi o bibliotecă care îţi taie respiraţia în timp ce îţi deschide imperceptibil apetitul pentru o lectură nebună.

Deşi pare copleşitor, cei doi coregrafi români au îndrăznit totuşi să actualizeze memoria imaterială a muzeului Pompidou având ca instrument retrospectiv doar corpul uman. Mai precis, şase corpuri: Maria Baroncea, Boar Beniamin, Carmen Coţofană, Larisa Crunteanu, Rolando Matsangos şi Maria Mora care, rând pe rând, s-au transformat în tablouri şi instalaţii umane şi au luat forma unor cuvinte celebre reuşind să infiltreze privitorul în labirintul istorico-imagistic al acestui muzeu. Pe scurt, cu o investiţie minimă de mijloace materiale, dansatorii şi actorii au reuşit să povestească aproape trei decenii de istorie a artei moderne şi contemporane universale. Un exerciţiu dificil, căci toată această desfăşurare corporal-narativă a înghiţit nu mai puţin de opt ore pe zi, în fiecare zi, pe toată durata evenimentului Nouveau festival.

Aşadar, având trupul uman ca singur instrument de comunicare, cei doi coregrafi s-au jucat cu ideea de retrospectivă care, deşi în general ilustrează opera unui singur artist, poate reflecta şi o viziune aproape exhaustivă asupra unei colecţii atât de provocatoare din punct de vedere artistic cum este cea a muzeului parizan şi anume: Brâncuşi, Dali, Ossipe Zadkine, Matisse, Picasso, Chagall, Orozco, Yves Klein, George Brecht, Pierre Molinier, Francis Picabia, Otto Dix, Max Ernest, Frida Kahlo, Lucien Freud, Niki de Saint Phalle, Sophie Calle, Marina Abramovici şi Daniel Buren. Şi am enumerat doar eroii, având bucuria de a descoperi în zestrea trecutului Pompidou, alături de Brâncuşi (ar fi oare prea mult să spun că alfabetul artei moderne ar putea începe chiar cu numele său?!) şi alţi artişti români precum Dan Perjovski şi Ciprian Mureşan a cărui lucrare, "Leap into the void. After 3 seconds" (Salt în vid. După 3 secunde) este, de exemplu, o "continuare" a unei celebre lucrări semnate de mult prea albastrul Yves Klein.

Cu alte cuvinte, Just Pompidou it a reuşit într-o manieră originală să reactiveze memoria unui spaţiu care aparţine trecutului şi viitorului, deopotrivă. Iar pentru acest lucru, cei doi coregrafi români au realizat nu numai o cercetare asupra istoriei diverselor lucrări care alcătuiesc această complexă colecţie, ci şi asupra istoriei sociale a celebrei instituţii (de exemplu, greva din 1989 a personalului de serviciu). Cu siguranţă, selecţia lucrărilor nu a fost uşoară, importanţa istorică şi socială fiind un criteriu hotărâtor, căci nu poţi ignora un Picasso (la Pompidou sunt expuse schiţe după celebra Guernica, deşi tabloul nu a fost prezentat niciodată) şi nici nu poţi înţelege curentul Pop art făcînd abstracţie de Andy Warhol şi "Cele douăzeci şi cinci de chipuri ale lui Marilyn Monroe".

Aşadar, Just Pompidou it nu a fost un performance, ci o acţiune continuă compusă dintr-un şir de puneri în scenă, ritmate de scurte pauze şi chiar intervenţii ale necunoscuţilor (în mare parte vizitatori ai muzeului) care la un moment dat îşi dădeau seama că prin simpla lor prezenţă fac parte dintr-un moment… artistic, istoric, plastic, dinamic. Deoarece, asemeni unui tablou pe care de fiecare dată când îl priveşti îi redescoperi noi faţete şi sensul acestui proiect a fost acela de a menţine povestea într-o continuă desfăşurare fără a cădea în capcana unei simple reproduceri corporale a unei lucrări de artă. Dimpotrivă, confruntarea între originalul imaterial şi opera umană în mişcare a creat o anumită tensiune, susţinută şi de contextul spaţial neconvenţional al muzeului. Căci trupurile naratoare şi-au spus povestea chiar la intrarea în muzeu, spaţiu văzut ca o intersecţie dinamică de lumină, freamăt, mirare şi sunet, o intersecţie prin care zilnic au trasat linii imaginare sute de vizitatori.

Punct de întâlnire între stradă şi muzeu, pasajul public de la intrarea în Centrul Pompidou a devenit scena fără margini pentru protagoniştii acestei complexe retrospective imateriale, un şantier de paşi, respiraţii, atitudini şi priviri, un cadru fără cadru, extrem de fragil pentru artiştii expuşi în permanenţă intervenţiilor din exterior. Căci, da, publicul de la Pompidou a interacţionat devenind personajul necunoscut dar interesant dintr-un tablou sau dintr-o instalaţie aflată pe punctul de a se construi. Din fluxul continuu de vizitatori, mulţi se opreau, atraşi fiind de maniera directă de a abordare a unui capitol atât de controversat din istoria artei. Iar protoganiştii, stăpâniţi de o stare profundă de concentraţie, îşi continuau netulburaţi construcţia lucrărilor de artă care înviau timp de câteva secunde, reactivând astfel trecutul pe cât de celebru, pe atât de provocator al centrului Pompidou.

Cu ce-am rămas la finalul acestui Just Pompidou it?! Cu certitudinea că arta şi spaţiul muzeal se află într-o continuă transformare, acest eveniment de tip live art fiind interesant din mai multe puncte de vedere: în primul a animat atmosfera banală de la intrarea muzeului, dând greutate acestui spaţiu dedicat în general detaliilor efemere. Oamenii vin, îşi lasă haina şi pleacă, dar de această dată au rămas să privească, să se mire, să interacţioneze, să participe material la o retrospectivă imaterială. În al doilea rând, această confruntare între dimensiunea istorică şi socială a unor lucrări care au marcat lumea artistică la nivel mondial şi cea umană oferă un nou tip de lectură şi de descifrare a artei. Căci modernismul şi noile curente artistice ne impun un cod estetic multiplu asemeni unei oglinzi sfărmate în mii de cioburi. Proiectul artiştilor români a reuşit să adune cioburile unei oglinzi în multe colţuri numite Pompidou, fără să pună lacăt frumuseţii şi fără să dea verdictul utilităţii unei opere de artă.

Dedicat prin excelenţă dialogului interdisciplinar, Centrul Pompidou reflectă pe deplin spiritul experimentalist al secolului XX şi este rampa de lansare pentru cometele artistice ale mileniului trei. Data viitoare când ajungeţi la Paris, ca să înţelegeţi de ce a fost creat un muzeu precum Pompidou, vă recomand să vizitaţi mai întâi atelierul lui Brâncuşi. De ce?! Just do it!