Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Radu Boroianu (sezonul 3, episodul 3)

Un liberal convins, care se alătură PNL odată cu reînființarea sa; dar un partener excelent de dialog pentru orice social-democrat coerent; secretar de stat la Ministerul Culturii între 1990-1992 și 2013-2014; senator; Ministru Delegat al Informaţiilor Publice (1996 – 1997), Ambasador al României în Elveția (1997-2001); Secretar de Stat pentru Francofonie în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (2005) şi reprezentant personal al Preşedintelui României în Consiliul Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei; Preşedintele Institutului Cultural Român (2015-2017) și, trebuie să o spun, unul dintre prietenii mei maturi, a cărui noblețe intelectuală și spirituală o admir în chip deosebit. Invitat la podcastul Avangarda, Radu Boroianu, care s-a retras din viața publică, îmi face bucuria unui interviu exclusiv despre poveștile de viață din spatele celor două volume publicate în 2019, la editura Tracus Arte, sub titlul Despovărarea. 770 de pagini, despre 77 de ani de memorii ale României pe care oameni mari și mici au locuit-o în egală măsură: Memorii în răspăr și adevăruri subiective despre politicieni și politruci, despre intelectuali deplini și false elite, despre proiectele de țară ale celor puternici și altruiști, dar și despre ideile briliante ale unor profesioniști, poticnite în interesele personale ale unor grupuri de rezonanță în societatea postdecembristă, sunt completate de un roman autobiografic, Simțuri și instincte, despre Diplomație, Cultură și Politică, trei domenii prioritare în care România a făcut o diferență, dar în care încă mai are de construit. Vom afla ce presupune Despovărarea lui Radu Boroianu, ce înseamnă criza adevărului, dar și a caracterului, în societatea românească, ce înseamnă inaptocrația și de ce este, din nefericire, narațiunea dominantă a ultimelor decenii de stagnare a României în diferite domenii, dintre care Cultura a fost înțeleasă într-un sens prea îngust, ceea ce a favorizat, în timp, mentalitatea publică a unei zone departe de a genera profit, progres și resurse pentru ideologiile care modelează sfera publică. Vom afla de la Radu Boroianu cum putem obține structura unui ICR modern, care la 20 de ani de la înființare e mai degrabă cunoscut pentru scandalurile din ultimii ani, marcate de risipă de resurse, reprezentanți aleși prin contraselecție și criză a proiectelor de internaționalizare a culturii, de ce indivizii ingenioși sunt incomozi într-o societate bazată pe privilegii de scurtă durată și care sunt gafele politice sau economice ale României în relațiile de reprezentare în statele care au contribuit decisiv la proiectele ei culturale. Un podcast despre societatea deschisă și dușmanii ei, cu un invitat de o înaltă demnitate umană și profesională, Radu Boroianu!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

„Scârba față de politică”, motivul retragerii lui Radu Boroianu din spațiul public?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu. Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Am o mare bucurie, să îl am invitat pe omul de cultură și de politică, diplomatul, fostul Președinte al Institutului Cultural Român, Radu Boroioanu! Radu, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea! 

Radu Boroianu: Mulțumesc! Trebuie să îți aduc un omagiu, pentru că altminteri nu știu dacă veneam. Sunt într-o perioadă lungă în care m-am retras complet din viața publică, din motive, într-un fel binecuvântate. Unul sună urât: scârba față de politică, în general, nu numai față de unii sau alții, dar pe tine te-am apreciat și ne leagă ceva comun, care este credința în Dumnezeu. Și atunci...

Despovărarea lui Radu Boroianu. „Mi se pare indecent să rămâi peste vârsta de 75 de ani într-o funcție publică!”

I.V.: Mulțumesc mult! Mulțumesc și pentru ce ai scris în această carte de la care o să plecăm în discuția noastră. Am stat câteva nopți și am citit această carte, excepțională, apărută în 2019, Despovărarea. Simțuri și instincte, sunt două volume, și aș pleca de la acest titlu foarte expresiv, provocator. Despovărarea. De ce ai spus astfel, ce înseamnă despovărarea lui Radu Borioanu?

R.B.: Eram încărcat și de lucruri bune și de lucruri mai puțin bune. Și pentru că toată viața am fost și am încercat să fiu un rațional, am fost și un mare emotiv, într-un fel simțeam nevoia să îmi eliberez în primul rând memoria asta, emotivă. Era prea încărcată. Și în momentul în  care am fost gonit în mod aiuritor, pentru că anunțasem conducerea Senatului Român de care depindea și depinde în continuare, aberant, Institutul Cultural Român, că la împlinirea vârstei de 75 de ani vreau să mă retrag – fiindcă mi se părea indecent să rămâi peste această vârstă, într-o funcție publică. Dar aveam niște proiecte care mă țineau și mă țin acolo viu. Ei s-au grăbit să mă dea afară, că ăsta e cuvântul cel mai exact, cu niște argumente pe care cei de la un mare for care se ocupă de reglementări în domeniul juridic mi-au spus: „Domnule, dacă te adresai nouă...” – Zic „Nu e felul meu de a fi”. Dar dincolo de argumentele lor, era evident faptul că erau nemulțumiți. Eu corespundeam legii. Legea proastă, de altminteri, că voiam să o schimb, prevedea, și bine făcea în acest caz, că Președinții nu au voie să facă politică. Drept pentru care eu mă suspendasem. Fals se suspendaseră și vicepreședinții. Numai că ei făceau politică în draci, eu nu. 

Povara lui Radu Boroianu: „Am fost obsedat de lipsa de caracter sau de caractere îndoielnice în toată istoria României, dar de data asta era o istorie pe care o trăiam, adică era o realitate cu care mă băteam.”

I.V.: O să vorbim despre ICR, nu putem ocoli acest subiect. Despovărarea înseamnă această eliberare a ta. 

R.B.: Eliberare, da. Nu puteam să spun spovedanie, pentru că pe aceea o fac numai cu duhovnicul meu. 

I.V.: Sunt accente de mărturisire în această carte, fără îndoială. Care a fost cea mai mare povară de care te-ai eliberat atunci, scriind această carte?

R.B.: Cea mai mare povară e a întâlnirii mele cu oameni dăruiți într-un fel, cu capacități intelectuale deosebite, dar care demonstrau în acțiunea lor publică caractere mai ciudate, mai dubioase. Am fost obsedat de lipsa de caracter sau de caractere îndoielnice în toată istoria României, dar de data asta era o istorie pe care o trăiam, adică era o realitate cu care mă băteam. Eu am intrat în politică, în Partidul Național Liberal, nu puteam să fiu decât liberal. Teoria veche, a lui Hayek, e că te naști liberal, nu e o chestie prin care te formează vreo școală pentru asta. Trebuie să ai în tine esența liberalismului. Or în esența liberalismului este și o altă cale de fapt, pentru că liberalii nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Eu când îi aud disputându-și chestia asta, îmi aduc aminte că și la începuturile Partidului Național Liberal, bătrânii conservatori îi acuzau că sunt comuniști.

I.V.: Liberalii roșii...

R.B.: Nu e cazul. Or eu am intrat cu un singur gând în politică, să reușesc să promovez ca valoare importantă ceea ce credeam că e în datul românesc, creativitatea, care este de fapt cultura. Cultura în sens larg și solid al noțiunii prevede puterea creativă în domenii diverse, dar care iese din comunul ideilor zilnice cotidiene și care impune aceste idei pentru binele societății. 

Fost secretar de stat în Ministerul Culturii și fost Ambasador al României în Elveția: „Doream ca ministerul Culturii să fie un minister de forță”

I.V.: Spui că lipsa adevărului impune și lipsa de caracter. Crezi că lipsa de caracter e o dominantă în istoria noastră?

R.B.: Din păcate, da. Dacă ne uităm că cei care au vrut să iasă din șirul obișnuit al plecăciunilor, la care ne obliga, sigur, istoria, întotdeauna lângă mari puteri dominatoare, constatăm că cei care încercau să iasă din rând își găseau repede mulți detractori care doreau să le ia locul. E ceva care ar fi trebuit să dea de gândit, și a și dat de gândit. Rădulescu-Motru e unul dintre cei care deschide foarte bine caracterul și psihologia noastră. Dar, sigur, e ceva care trebuie educat de mic. Educația nu e titulatura unui minister. Învățământul are rolul lui în educație, dar nu face educația. Educația e un cumul de factori care o creează. Familia, credința, Biserica, bun, și aici nu sunt absolutist. Adică eu sunt ortodox, tu ești ortodox, majoritatea suntem ortodocși, sau zicem că suntem ortodocși, dar asta nu înseamnă că dacă ești musulman nu ai o credință în Dumnezeu. Altfel, toate aceste instituții contribuie la educație. Or, eu doream să fie cultura înțeleasă și să devină, poate, de ce nu, pentru România care a dat atâtea valori creative întregii omeniri remarcabile, să devină, de ce nu, un fel de minister de forță. Noi socotim drept ministere de forță numai pe cele care ar trebui să se ocupe de ordine, de apărare. 

Radu Boroianu, iubitor de natură, dar nu ecologist în sensul noilor ideologii: „Nu cred în ideologia ecologistă, care este o formă deloc mascată de comunism, e atroce chiar, de stângism penibil”

I.V.: Trebuie să ne uităm și la ordinea de precădere. La masa Guvernului, de cele mai multe ori ministrul Culturii e ultimul. Chiar glumeam la un moment dat, era o perioadă când mai avea un pic și stătea pe hol. Chiar am și glumit. Asta spune mult. 

R.B.: Da, da, da. 

I.V.: Tu ești, tu spui în carte că ești ecologist, glumind, că ești pentru ecologia Eului disipat prin calpe ideologii. 

R.B.: Da, adică nu cred în ideologia ecologistă, care este o formă deloc mascată de comunism, e atroce chiar, de stângism penibil, dar asta nu înseamnă că nu sunt legat intim de natură și de dorința ca această natură să fie salvată. Îi acuz pe toți cei care au tăiat în neștire păduri, nu s-a ocupat nimeni, decât în faze foarte scurte în istoria modernă românească de cursul apelor, șamd. 

I.V.: Ce înseamnă ecologia Eului?

R.B.: Trebuie să te cureți tu ca să poți să dai ochi cu natura și cu oamenii. Dacă ești dominat de lucruri care sunt neplăcute, lucruri urâte, înseamnă că nu ai un contact direct cu natura pe care a lăsat-o Dumnezeu. 

Societatea noastră, mai aproape de Freud, decât de Jung

I.V.: Faci și o antinomie, o antiteză, între Freud și Jung. Crezi că mai degrabă triumfă Freud, în zilele noastre, decât Jung. 

R.B.: Da, din păcate. Fără să neg rolul pe care l-a avut Freud, el era cuprins de o anumită nebunie totalitară, așa, în gândurile lui, Jung e mult mai modulat, mult mai atent, mult mai profund, și cred că ar trebui să fie studiat după Freud și într-un fel chiar în antiteză cu Freud, cum a și fost pe finalul vieții. 

Copilărie și destin: amintiri din culisele familiei boierești Boroianu: „Eram născut pe strada Săgeții”

I.V.: Am văzut în carte un lucru comun, care mi-a plăcut foarte mult, pentru că și nașii mei au locuit pe Calea Moșilor, colț cu fostul bulevard Republicii, un loc cu foarte multă încărcătură istorică. Sunt foarte multe personalități care au locuit acolo, Bucureștiul vechi, care e foarte pregnant. Cum au fost anii pe care i-ai petrecut pe Bulevardul Republicii?

R.B.: Eu locuisem într-un fel în apropiere, pentru că eram născut pe Strada Săgeții, care era în apropiere. După ce am fost scoși de ruși și comuniști din casă, aproape toți Boroienii au pățit-o la fel, ne-am strâns în casa bunicului, ca să o apărăm pe aceea. Și am reușit! Bunica spunea râzând, pentru că avea foarte mult umor, că am înființat primul colhoz din România. Era o înghesuială acolo. Dar acea casă, care există, care stă în picioare, e pe strada Negustori colț cu Paleologu, și în inima acelui București. Bucureștiul acela s-a creat dinspre Bariera Vergului, barierele vechi ale orașului, pe unde se intra, încetul cu încetul apropiindu-se de Curtea Domnească, Veche, stăteau  oamenii care aveau o valoare mai mare în societate. Sigur, sunt cartiere burgheze, mai târziu apar, cartierele aristocrate, nu? Când se face la șosea un cartier mai nou. Dar în epoca despre care vorbesc eu, sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, lumea de o anumită calitate, burghezi, mulți, nu erau neapărați toți mai știu eu ce cin boieresc, dar era drumul către Curtea Domnească, și atunci s-a creat un cartier cu un anume... și rezistă îmi pare. Ceaușescu nu a fost foarte atent, dat fiind că nu era în drumurile centrale pe care le bătea el, și s-a salvat în bună parte. La Popa Nan, spre zona aceea. 

I.V.: Plantelor, zona aceea. Sunt foarte frumoase străzile. 

R.B.: Am amintiri din cartierul acela, pe care atunci când am locuit dintr-o încăpățânare a mea pe Bulevardul care i se spunea Republicii, neașteptat, erau case închiriate nivelului II al Partidului Comunist și ei se adunau ca să corespundă normelor, și cu părinți sau cu socrii, după care se apucau să se certe zdravăn. La beție, habar n-am, nu am fost, nu am frecventat mediul și m-am ambiționat să găsesc un schimb de locuințe în acel cartier care era aproape de casa bunicului meu, vizavi de blocul Noicilor, unde aveam, tot așa, rude apropiate. Am găsit! Sigur, am dat ceea ce se chema pe vremea aia o filodormă, dar au acceptat unii care se păruiau să se mute în locul ce mi-l dăduse mie, cu generozitate, cu două camere, Partidul Comunist al Municipiului București, în repartiție, într-un bloc jumătate minoritar, jumătate majoritar, și în care fusese mutat, de exemplu, într-un apartament mult mai generos, Tomozei tot așa, în zona în care se construia mărețul edificiu al Parlamentului. 

I.V.: Deci ai stat în blocul în care a stat și Tomozei. 

R.B.: Nu am stat, dar l-am oferit, împreună cu apartamentul socrilor mei din Balta Albă, de trei camere, și am reușit să ne mutăm în cinci camere, în blocul Prahova, așa se numea, construit de Societatea Petroliferă Prahova, cu capital majoritar italian. Și italienii îl construiseră bine. 

De ce crede Radu Boroianu că România suferă de inaptocrație? Fost Ambasador al României în Elveția: „Nivelul clasei politice europene scade văzând cu ochii”

I.V.: Ai în carte o formulă pe care o preiei, cred, de la Jean D`Ormesson. Erai ambasador, erai la Berna, și ai văzut acest concept al lui Jean D`Ormesson, la vremea aceea conducea Le Figaro. Inaptocrația. 

R.B.: Da!

I.V.: Cum am defini inaptocrația? Ce înțelegem prin asta?

R.B.: Semantic e foarte simplu, nu? Inept sau inapt sunt două lucruri care se adună laolaltă, deci și prostia, și lipsa de dedicație pentru un domeniu, formează inaptocrația și Jean D`Ormesson cu care am avut o prietenie adevărată, cunoscându-ne destul de bine, o definea foarte exact. El o definea pentru Franța. Eu am preluat-o într-un fel, aici. 

I.V.: Fiind francofoni...

R.B.: Da, da... eu am preluat-o pentru România. Să știți că și asta cu francofonia a rămas o vorbă în vânt în România. Vorbesc invitați de seamă din Franța la televiziunile noastre și cineva traduce în engleză, ca să înțelegem cu toții. 

I.V.: Crezi că Jean D`Ormesson avea dreptate?

R.B.: Din păcate da. Știți că eu găsesc, începutul e mai vechi. De ce spun asta? Am fost legat într-un fel de ce se întâmplă în Franța și nu mi-a prins întotdeauna bine, pentru că asta îmi și băgase în cap literatura franceză, nu vorbesc de literatura de ficțiune, ci filosofia, sociologia, în sfârșit, pe  care încercam să o urmăresc, și primeam și cărți din Franța pentru asta. Erau foarte atenți la faptul că deodată, cei mai buni absolvenți din vestita lor ENA, L'École nationale d'administration, o facultate după facultate, adică nu intrai de pe băncile liceului, era pentru cei care aveau capacitatea de a deveni, după aceea, mari funcționari publici. Ei, toate elitele înalte... la un moment dat, după anii ‘70, ușor-ușor, au început să fie tentate de mediul privat, bancar sau nu, dar de mediul de afaceri privat, și nu s-au mai îndreptat către funcția publică. Au fost deturnați. De atunci încolo, nivelul clasei politice europene scade văzând cu ochii. Plecând de la exemplul francez. Fiecare țară are specificul ei și cererea ei, dar asta se întâmplă și în Marea Britanie, și în Germania, și în Spania, și unde vreți. 

Radu Boroianu, verdict politic dur: „Doctrinele au dispărut”

I.V.: De ce crezi că s-a topit această diferență ideologică până la urmă – ideologie vine de la idei – de idei dintre partide, dintre stânga și dreapta, de ce crezi că e această confuzie?

R.B.: Pentru că de fapt doctrinele au dispărut. Există o bună înțelegere, ca să poți guverna, să câștigi guvernarea. Alianțele între ele erau socotite, generația mea le socotea astfel, într-un fel, contra-naturii. E foarte complicat să crezi că poate să ducă la bun sfârșit o colaborare între un partid de dreapta, sau doar liberal, și un partid, evident, de stânga. 

Radu Boroianu: „Majoritatea capitalului folosit de NATO e capital privat”

I.V.: Deși, sigur, avem și exemple bune, cum a fost în Germania, o mare coaliție. Dar pot fi momente când e nevoie de așa ceva. 

R.B.: Dar sunt exemple în care dacă ne-am uita exact la tratatele pentru care a fost făcută această colaborare am vedea minuția lor. Or, e altceva. E făcută serios, nemțește, acum nici nemții nu mai sunt nemți cu adevărat, avem exemple chiar care ne dor local, dar dincolo de asta. S-a schimbat ceva în toată omenirea, nu numai la noi. La noi în mod special, vă dau un exemplu, care o să te șocheze. În momentul în care, pe bună dreptate, ne-am dorit să intrăm în Uniunea Europeană, în momentul în care ne-am dorit să intrăm în NATO, nu știu de ce, suntem singurii care din momentul acela ne-am derogat de importanța politicii noastre externe și de apărarea, totuși, a intereselor strict românești, luând-o înaintea evoluției instituțiilor acestora, care nu își propuseseră din start așa ceva. După aceea, și aceste instituții, la ora actuală, eu constat că Uniunea Europeană și NATO, în bună măsură – la NATO ne putem uita la capitalul care stă în spatele NATO, și atunci ne lămurim iute, majoritatea capitalului folosit de NATO e capital privat. Plecând de la experiența americană, în care vestita instituție care reglementează banii în America este privată. Și poate am fi fost – nu spun să nu fi intrat, ferească sfântul...

I.V.: Era singura soluție...

R.B.: Absolut! 

I.V.: Singura reușită a anilor ‘90, și e bine că partidele și liderii au mers în același sens, pentru că România nu avea o altă șansă. 

R.B.: Evident. 

Criza proiectelor de țară și criza politică internațională. Radu Boroianu: „conducerea Uniunii Europene, e neomarxistă, evident, în tot ce face”

I.V.: Acela a fost proiect de țară, pentru că tu vorbești despre proiecte și despre absența lor după ce am intrat, pentru că asta e adevărat...

R.B.: Asta e nenorocirea, totul a fost bine, indiferent de cum astăzi, încearcă o parte din conducerea Uniunii Europene, neomarxistă, evident, în tot ce face, să impună. Dar problema este dacă tu ai o voce acolo, dacă tu știi să susții... Am văzut de curând un discurs foarte bun acolo al unui europarlamentar, dar cu un discurs nu faci nicio ispravă, până la urmă. 

Fost Președinte ICR, la 20 de ani de aniversare ai institutului: „Așa am crezut eu, că trebuie să devină ICR, o instituție de diplomație culturală. Diplomația culturală are un mare avantaj: e liberă!”

I.V.: Trebuie să ne întoarcem pe teritoriul cultural, aici ar trebui vocea să se audă și mai pregnant, pentru că este apanajul statelor membre, aici creativitatea națională ar trebui să fie cea încurajată. 

R.B.: Așa am crezut eu, că trebuie să devină ICR, o instituție de diplomație culturală. Diplomația culturală e un termen apărut încoace, după război. Are un mare avantaj. Nu are barierele pe care le pune în fața diplomației clasice și care sunt tratatele. E liberă! Și atunci poți să începi, în plus, noi dacă avem să exportăm tot timpul ceva, avem să exportăm în domeniul acesta, al creativității. Suntem creativi! De asta, spun eu, cultura e mai vastă decât instituțiile artistice. 

I.V.: Vorbind despre ICR, tu spui că este un roman autobiografic, dar e o capcană pentru cei care citesc, mai cu seamă volumul II. În volumul II redai câteva dintre proiectele, inclusiv strategia cu care ai plecat în mai 2015, că eram în Guvern, îmi amintesc foarte bine, și tu ai lansat această strategie. Ai vorbit despre proiectele acestea multianuale, pentru că se apropia centenarul, pe care în bună măsură l-am ratat în 2018...

R.B.: Da, din păcate...

Radu Boroianu: „Ne furăm căciula singuri. Domină conjuncția intereselor personale sau de grup, intereselor imediate, de natură materială. Să nu ne ascundem după deget!”

I.V.: Și alte câteva prezențe majore în context internațional. Sunt aici câteva pagini de strategie care stau și astăzi în picioare. De ce crezi că nu reușim să le ducem la capăt, de ce nu suntem în stare, suntem, se și spune, specialiști în tăiat panglici, după care nu se mai întâmplă nimic. 

R.B.: Pentru că domină, din păcate, conjuncția intereselor personale sau de grup, intereselor imediate, de natură materială, să nu ne ascundem după deget. Câtă vreme ne lăsăm dominați de această conjunctură nefastă, de politica – cea care trebuie să fie publică și în interesul națiunii – și credem că trebuie să ne apărăm interesul nostru personal sau de mic grupuscul, nu putem avansa în nimic. Ne furăm căciula singuri. Or, sigur că Occidentul spre care tot tindem, chiar dacă și el suferă mutații destul de importante, e cu ochii foarte deschiși către noi. Pierdem și ne-am pierdut credibilitatea, pentru că nu putem să ne ducem tot timpul cu căciula în mână, să plecăm la Bruxelles, de exemplu, spunând că o să ne apărăm interesele naționale, și să ne întoarcem după aceea cu proiectele lor în brațe, adoptându-le. Și nu mai vreau să dau nume, pentru că eu nu am avut răfuieli personale cu nimeni, nu am avut niciodată răfuieli personale. Nu mă interesează să am, nu sunt făcut pentru asta, și asta poate mă singularizează...

I.V.: Sigur că ești subiectiv, așa cum sunt și eu...

R.B.: Normal, putem să fim...

Radu Boroianu, despre managementul ICR în diferite mandate. „Ideile pe care le-a promovat Patapievici nu erau greșite. Ce era greșit era sectarismul. El nu vrea să recunoască nici astăzi. Eu nu spun că nu erau de principiu valori, dar erau valorile unei familii anume de spirite. Sunt generos când spun spirite”

I.V.: Dar asta nu înseamnă că nu putem avea opinii legate de soarta ICR-ului de astăzi. Unde crezi că s-a rupt filmul, unde crezi că a fost momentul acela care a dus ICR-ul într-o zonă de irelevanță astăzi?

R.B.: Vreau să îmi permit să o iau puțin mai în urmă. Contrar a ceea ce poate și scriu, dar tot așa, în cheia caracterului, eu îl apreciez foarte mult pe Patapievici. Și a avut un grup de oameni foarte inteligenți la conducere și a și avut posibilitatea să își creeze singur echipa, ceea ce nu a mai fost cazul după aceea. Pentru că i s-a dat voie de la stăpânire, ca să spun așa, era încă sub tutela Președinției și era nomina odiosa, Băsescu atunci, de atunci poate și osanalele cam deșănțate care i-au fost ridicate în tot felul de articole ale ICRiștilor de atunci, și nemeritate, pentru că nu era cultura cea care putea să îl lege pe Băsescu de ICR. Dar dincolo de asta, ideile pe care le-a promovat Patapievici nu erau greșite. Ce era greșit era sectarismul. El nu vrea să recunoască nici astăzi. Eu nu spun că nu erau de principiu valori, dar erau valorile unei familii anume de spirite. Sunt generos când spun spirite. Eu când am venit la ICR, sigur, nu am venit imediat după Patapievici, între timp el se demolase față de structura aceea, care nu era rea. Deci multe lucruri le-a făcut foarte bune Patapievici. 

I.V.: E momentul cu bugetul cel mai consistent. 

R.B.: Da, da, da. 

Colapsul ICR. Radu Boroianu: „O parte dintre funcționarii care pleacă în afară, ai ICR, și care în general sunt numiți pe criterii care îmi scapă și care sunt tot sectariste, își doresc statut diplomatic pentru interesul lor personal”

I.V.: Dacă te uiți acum este o involuție, și e interesant de discutat și de văzut, pentru că până la urmă, fără sume consistente care să susțină programele nu poți să faci mare lucru, e degeaba, ele rămân pe hârtie. 

R.B.: În primul rând, el nu și-a propus un lucru pe care eu l-aș fi vrut. De ce suntem noi prezenți cu această diplomație culturală... în primul rând că nu are dimensiunea de diplomație. Să fie clar. Faptul că își doresc o parte dintre funcționarii care pleacă afară, ai ICR-ului, și care în general sunt numiți pe criterii care îmi scapă și care sunt tot criterii sectariste, dar ei își doresc statut diplomatic pentru interesul lor personal. Ele trebuie să aibă statut diplomatic, dar de ce în 18 state? Sunt zone foarte importante pentru relația României, care nu au acoperire. Nu e posibil...

Reprezentarea României în țări-cheie pentru dezvoltarea ei lipsește cu desăvârșire. Radu Boroianu: „E o gafă să nu fi prezent în America de Sud, e o mare gafă politică și economică să nu fi prezent în Japonia!”

I.V.: Unele sunt, dar sunt strict formale, din păcate, fără activitate. 

R.B.: Asta e altceva. Eu vorbesc de zonele care nu au acoperire. Este, după părerea mea, o mare gafă să nu fi prezent în America de Sud. E o mare gafă politică și economică să nu fi prezent în Japonia, când fondurile culturale japoneze ne-au fost de mare sprijin! Și sunt!

I.V.: Și avem tradiție, legăturile sunt puternice...

R.B.: La fel, în China! China, tot așa, a fost un imperiu creativ extraordinar, acolo se întâmplă lucruri importante. Ideea că regimul comunist e în China nu e o piedică și nu a fost o piedică pentru nimeni, mai puțin pentru noi. 

Radu Boroianu, despre finalul mandatului său la ICR: „Ciudățenia eliminării mele înainte ca eu să plec oricum la sfârșitul anului s-a datorat faptului că nu am vrut să fac politică”

I.V.: Și în zone europene unde nu suntem reprezentați. 

R.B.: Zone europene care ne lipsesc șamd. Deci îmi doream nu pentru mine personal, pentru că, repet, ciudățenia eliminării mele înainte ca eu să plec oricum la sfârșitul anului s-a datorat faptului că nu am vrut să fac politică și că proiectul pe care îl urmăream era un proiect care trebuia să țină cont de faptul că suntem la conducerea Consiliului European pentru o perioadă limitată de șase luni de zile, și în acel timp urma să se desfășoare un Congres al Institutelor Culturale Europene la București și să ne impunem anumite idei. Deci nu era ceva care mă privea. 

Radu Boroianu despre reforma ICR: „ICR-ul este foarte slab construit prin legea lui de organizare.”

I.V.: Spune-mi două-trei idei care implementate astăzi ar putea relansa ICR-ul, pentru că suntem de acord, în ultima vreme ICR e dominat de scandaluri și de prestații, în general, mediocre. Fără proiecte mari, în orice caz. Două-trei lucruri care ar aduce ICR-ul în matca de început, așa cum a gândit-o Augustin Buzura în 2003. 

R.B.: Da, și repet, eu nu scad meritele totale ale lui Patapievici. 

I.V.: Și apoi continuate de alții care au venit.

R. B. Tania Radu...

I.V.: Și alți președinți ai ICR.

R.B.: Sunt și unii care nu au făcut mai nimic, nicio ispravă, cât au fost. Chiar nume sonore. Dar e foarte complicat de spus, pentru că dacă nu se acceptă ideea fundamentală de construcție instituțională adevărată, pentru că în general toate instituțiile noastre suferă de absența unei arhitecturi instituționale. ICR-ul este foarte slab construit prin legea lui de organizare. Dacă nu se schimbă...

De ce nu face ICR diplomație culturală în adevăratul sens al cuvântului? Radu Boroianu: „Trebuie ca instituția să aibă bugetul pentru așa ceva”

I.V.: Sunt 20 de ani de la fondare, ar fi cazul. 

R.B.: Păi da! Dacă nu se schimbă asta, el nu poate să aibă puterea de a impune idei. Nu poate. Pentru că depinde prea mult de felul în care un întâmplător Președinte adus, evident, pe cale politică, că acesta e sistemul, e mai bine pregătit pentru asta sau mai prost pregătit pentru asta. Păi nu e normal. Liniile, ca să poată exista cu adevărat, diplomație culturală, trebuie ca instituția să fie regândită în acest sens și dimensionată în acest sens, cu bugetul pentru așa ceva. Altminteri ne pierdem vremea spunând: „ar trebui să facă asta”. Deci nici nu poate să o facă. 

Radu Boroianu despre subordonarea ICR față de MAE. „În MAE diplomația culturală e privită cu ochi pieziși”

I.V.: Legea de funcționare, modificată, și bugetele mai consistente. 

R.B.: Automat, pentru că prin asta se face și o lege care nu mai permite ca o seamă întreagă de persoane aflate prin influență în colectivul central sau prin filiale... după aceea, nu se poate această împărțire de atribuții, filialele de afară depind în foarte mică măsură, poartă numele ICR, dar depind de MAE. 

I.V.: Cele 18 reprezentanțe. 

R.B.: Da, depind de MAE. Banii vin de la MAE. ICR chipurile supraveghează proiectele și are o decizie pentru proiecte. Dar oamenii depind de MAE și mulți se fofilează printre acestea, iar MAE nu e pregătit, pentru că în MAE diplomația culturală e privită cu ochi pieziși, așa. Marea diplomație clasică românească se uită cu un ochi șasiu. 

I.V.: Și aici sunt excepții, fără îndoială. 

R.B.: Da, care depind de oameni. 

I.V.: Da...

R.B.: Or nu trebuie lăsată construcția instituțională la îndemâna oamenilor. 

Radu Boroianu, în dialog cu Ionuț Vulpescu: „Augustin Buzura era un om profund de stânga, cu o gândire de stânga, dar face parte din acele gândiri de stânga, ca și a ta, care nu pot deranja”

I.V.: L-am pomenit mai devreme pe Augustin Buzura. Sunt 20 de ani de la înființarea ICR, de fapt, de la transformarea Fundației Culturale Române, condusă din 1990 până în 2005 de marele prozator Augustin Buzura. Ai avut o relație de prietenie cu el. Se împlinesc în curând 85 de ani de la nașterea lui. Ce înseamnă pierderea lui Augustin Buzura pentru ICR și pentru cultura românească în general?

R.B.: Augustin Buzura era în primul rând și în primul rând, dincolo de orice, un om extraordinar. O simțire extraordinară! Și prin profesia lui inițială, de medic psihiatru, dar dincolo de asta, prin talentul pe care l-a pus, vedea psihologia realităților românești. Preaplinul din el simțise nevoia să construiască ceva pentru impunerea acestei creativități românești în străinătate și avusese ideea acestei fundații și a găsit spiritul necesar. El era un om profund de stânga, cu o gândire de stânga, dar face parte din acele gândiri de stânga, ca și a ta, care nu pot deranja. Sunt de înțeles, nu găsesc în mine un adversar. Dar el nu era un om dedicat administrației. Nu avea poate nici calitățile necesare pentru așa ceva, o aplecare pentru administrare. Acesta a fost un moment, dacă vrei, un minus pentru care Fundația s-a transformat în Institut. A fost o idee din start pozitivă, dar după aceea nu a avut nici cu cine, și nici el nu a avut o dedicație specială pentru asta. 

Buzura, mai aproape de Mahler, Breban, mai aproape de Wagner. Radu Boroioanu despre fair-play cultural: „Dacă Nicolae Breban găsește totdeauna cuvinte de laude, ceea ce e foarte rar la el, le găsește pentru Buzura. Or asta arată că Buzura avea capacitatea să se impună până și firilor mai speciale.”

I.V.: Și nu a mai fost nici mult timp. 

R.B.: Eu dacă îl regret... Felul în care a fost gonit de acolo face parte dintre marile aberații ale societății românești. În primul rând că Buzura nu poate fi clintit din locul pe care îl ocupă în cultura românească. Nu poate fi clintit! Eu am o relație bună încă cu un om foarte dificil, care e Nicolae Breban, foarte mare scriitor, la rândul lui. Dacă Nicolae Breban găsește totdeauna cuvinte de laude, ceea ce e foarte rar la el, le găsește pentru Buzura. Or asta arată că Buzura avea capacitatea să se impună până și firilor mai speciale. 

I.V.: Tu spui de marii prozatori ai generației ’60, o generație excepțională, poate cea mai valoroasă din literatură, în orice caz. Și îi asemeni, stilul, scriitura lui Augustin Buzura, mai degrabă de Mahler, și pe Breban îl duci în zona lui Wagner. 

R.B.: Da, da, așa este. Ei erau amândoi influențați de cultura germanică. Wagner, puțină lume știe, a avut o aplecare deosebită pentru teatru, teatralitate, are studii de estetică teatrală, a făcut regie de teatru. Un om cu totul fabulos!

I.V.: Se apropie de zona ta de interes, de meseria ta!

R.B.: Da, da! Și prin asta și știam lucrurile acestea despre Wagner. De aceea vorbesc de Mahler la unul, și de Wagner la celălalt. Mahler e mai aproape de gândirea psihologică a lui Buzura. Or, bunătatea lui Buzura care este elementul fundamental al credinței noastre în Dumnezeu, cei care o avem cu adevărat, îl domina și pe Augustin Buzura. Așa l-am cunoscut, și am deschis cu plăcere acea întâlnire de la Cluj cu el, când el urma să publice prima lui nuvelă în presă și să devină ce a devenit încetul cu încetul. Lucra la celebra redacție clujeană. 

I.V.: La Tribuna a fost. 

R.B.: La Tribuna, da. Și propuseseră să se facă un colocviu despre Aureliu Manea, care a fost o trecere fulgurantă genială prin teatrul românesc, și după aceea autoritățile s-au opus și nu s-a mai putut, dar eu apucasem să ajung acolo. Și clipele pe care le-am cunoscut cu Buzura mi-au rămas întipărite. La fel cum cu Breban, tot așa...

Radu Boroianu: „Nu poți să citești Sfânta Scriptură și să rămâi un strașnic împărțitor de dreptăți subiective”

I.V.: Ce e remarcabil în cartea ta, o carte cu prieteni, ca să citez un titlu al lui Fănuș Neagu, cărora le mulțumești, pe care îi evoci, din diverse generații și din diverse domenii, în general din zona culturală. Mai puțini sunt adversarii, tușele groase, amintirile triste și negative. Cum ai reușit să fii pozitiv și cum ai reușit să fii mai degrabă, să vorbești în Despovărarea: Simțuri și instincte, mai degrabă despre prietenii tăi și în mod pozitiv și favorabil? E un lucru mai rar în România. 

R.B.: Vreau să cred și asta ne apropie iară, Ionuț, că bunătatea vine din credința în Dumnezeu. Nu poți să citești Sfânta Scriptură și să rămâi un strașnic împărțitor de dreptăți subiective. Da. Poți să rămâi poate un arbitru sau să rămâi, să îți asumi răspunderea unui soi de arbitraj care poate răsare ici-colea în cartea mea în legătură cu caracterele, dar nu altminteri. Or eu – poate e un defect în ziua de azi – eu vreau să cred în oameni, iar cei în care aveam de ce să cred în ei, nu am de ce să mă ascund. Printre ei, se află și oameni care reușesc în pofida vremurilor să facă lucruri remarcabile, și îi citez, și nu sunt singurii. Dar nu am cum să nu îi fi citat nici pe Ioan Cristescu, nici pe Chiriac de la Sibiu, sunt oameni absolut remarcabili. Au făcut lucruri și nu numai, că sunt atâția și atâția. Uitați, de curând, s-a retras Mihai Mălaimare. Teatrul Masca a însemnat mult mai mult decât înțelege lumea. Mult mai mult. Pentru că a fost o ieșire în stradă a teatrului foarte bine exemplificată prin genul  de teatru pe care l-a practicat, iar el este în pantomima modernă citat în toate marile cărți de estetică teatrală a modernismului. Nu a trecut oarecum prin societatea românească. 

I.V.: Un lucru remarcabil Teatrul Masca. El a scris și o carte despre Teatrul Național, recent. Chiar vreau să îl invit pe Mihai Mălaimare, să avem o discuție. 

R.B.: Da, da, da!

Societatea românească, decadentă. Radu Boroianu: „Îi alungăm pe cei mai isteți dintre noi mereu”

I.V.: Totuși, de ce îi alungăm, așa cum tu spui, pe ei mai isteți dintre noi mai mereu?

R.B.: E un anume tip de lene românească. Plec de la formula prin care la sate, odinioară, ți se arătau de către în sfârșit, sătenii mai gospodari, așa, ți-l arătau pe câte un individ care stă pe câte o băncuță, așa, un fel de individ pe care îl izolaseră, și spuneau: „domnule, ăsta e nebunul satului!” Dacă stăteai de vorbă cu nebunul satului ai fi văzut că el avea idei – care unele nu erau deloc proaste – să transforme câte ceva. Unele lucruri ei nu știau că fuseseră inventate. Dar asta nu le scădea valoarea lor locală. Or lumea mult mai practică nu voia să fie clintită din obiceiurile ei de inovări. Și atunci îl marginalizau pe bietul om, până ajungea „nebunul satului”. Ei, lucrurile acestea s-au întâmplat nu neapărat cu nebunii satului, cu mari personalități. O scrisoare m-a marcat în copilăria mea, așa a vrut țesătura din jurul unei familii de alte rudenii și rubedenii, să ne înrudim cu o familie care m-a pus în cunoștință cu ce gândise celebrul tată – al mult mai celebrului, după aceea, Henri Coandă. Când îi scria lui Henri Coandă, cu tristețe și îi spune: „mai vrem încă moșii să vindem, sau vii, de la maică-ta sau de la mine, dar aici nu te înțelege lumea, deci cu durere îți spun, pleacă, băiete!” A plecat băietu, a plecat și Gogu Constantinescu, care era bine materialicește, că taică-su era farmaceut, nu era muritor de foame în România, și avea bani, dar nu îl înțelegea nimeni, și solicitarea s-a făcut în România, s-a făcut în altă parte. 

Români care au devenit celebri pentru că au părăsit țara. Radu Boroianu: „Dacă nu ne scuturăm, oamenii nu mai pleacă ici-colo. Acum pleacă tineretul, în masă!”

I.V.: Lista e lungă, din păcate.

R.B.: Și Brâncuși, cu simțul lui țărănesc, nu știa pe atunci, dar simțea că poate să devină ce a devenit. Simțea în el ceva, și spunea, „dacă mă opresc aici și mi se comandă numai monumente funerare, mă pierd!” Și a plecat. Și a ajuns Brâncuși. Că acolo a ajuns Brâncuși. E ceva care trebuie să te frământe. Ce e în psihologia asta a noastră. Și repet numele lui Rădulescu-Motru, el îl descrie foarte bine. Or dacă nu ne scuturăm, oamenii nu mai pleacă ici-colo. Acum pleacă tineretul, în masă! Și nu sunt... aberația că sigur că bine au făcut că au crescut salariile medicilor, nimeni nu spune nu, că erau proaste, bine vor  face dacă le vor crește cu adevărat salariile profesorilor, că erau de mizerie, dar problema nu este numai bănească. E vorba de rolul care i se oferă în societate unuia care este plin de idei și de creativitate. I se dau mijloacele să le pună în aplicare au ba?

Radu Boroianu despre Festivalul Enescu din acest an: transmisiuni selective. „Nu am să înțeleg niciodată de ce nu am putut să vedem recitalul Alexandrei Dariescu și al lui Remus Azoiței, că totuși, sunt unele din numele extraordinare de instrumentiști români, nu au fost în programul de preluări. Nu am să înțeleg niciodată de ce nu am putut să îl vedem pe cel mai în vogă pianist al momentului, Igor Levit, cu una dintre cele mai bune orchestre din lume, Orchestra de la Viena. Nu a fost în program”

I.V.:  Unul din acești mari neîndreptățiți este Enescu însuși. 

R.B.: Sigur că da!

I.V.: Suntem în plină ediție a Festivalului Internațional George Enescu. În carte sunt referiri la mai multe ediții ale festivalului. Cum ți se pare  ediția din acest an, din 2023?

R.B.: Din păcate pentru mine e prima dată când nu mă pot duce, pentru că, în sfârșit, trec printr-o fază cu anumite infirmități care mă fac să nu pot să stau într-un scaun prea mult timp. Dar urmăresc tot ce mi se dă într-un efort făcut de Televiziunea Română. În bună parte am unele reproșuri să fac. Nu am să înțeleg niciodată de ce nu am putut să vedem recitalul Alexandrei Dariescu și al lui Remus Azoiței, că totuși, sunt unele din numele extraordinare de instrumentiști români, nu au fost în programul de preluări. Nu am să înțeleg niciodată de ce nu am putut să îl vedem pe cel mai în vogă pianist al momentului, Igor Levit, cu una dintre cele mai bune orchestre din lume, Orchestra de la Viena. Nu a fost în program. De ce Orchestra florentină, sub conducerea lui Mehta, nu a fost redat. Mehta sigur că e într-o stare fizică cum este, dar el a acceptat să apară în public. 

I.V.: E unul dintre prietenii Festivalului de la început și un nume uriaș. 

R.B.: Absolut, și o personalitate! De ce, după ce a fost deschiderea după atâta fast și atâtea declarații foarte bune, timp de trei zile nu s-a dat nimic după aceea, a fost o pauză totală trei zile. Deci am câteva lucruri. În rest, le sunt recunoscător pentru că așa am putut să urmăresc și lucruri foarte bune. E o ediție și pentru cineva care e cum ești și tu cum sunt și eu, și care urmărim și partea din spate a organizării...

I.V.: Istoria festivalului...

R.B.: E încă o ediție care a fost proiectată de Mihai Constantinescu. 

I.V.: Deși el s-a retras. 

R.B.: Da, dar nu se poate pregăti în doi ani de zile... să intri în programul marilor muzicieni și marilor orchestre, trebuie să vezi asta cu patru cinci ani înainte. 

Reproșul lui Radu Boroianu în privința managementului Festivalului Enescu: „Toți cei care pot să mai aibă urechi să audă, să audă! Nu așa te desparți de cineva ca Holender. El vine în continuare în România, vorbește frumos despre România și e legat fundamental de România, dar noi ne-am despărțit și festivalul s-a despărțit urât de Holender. ”

I.V.: Rămâne unul dintre principalele evenimente culturale pe care le are România. 

R.B.: Este. Este evident. Aici însă iar am ceva de ricanat. Ioan Holender a fost o mare personalitate și este. E român! A condus câteva ediții, și-a pus amprenta, pentru că relațiile cu care venea după experiența lui fabuloasă, vieneză, i-au permis să aibă toate ușile muzicale din lume deschise. 

I.V.: Cel mai longeviv director al Operei din Viena. 

R.B.: El voia să părăsească partea executivă, să spunem așa, dar felul în care a fost gonit, aproape din România, a fost de foarte proastă calitate. Și aici toți cei care pot să mai aibă urechi să audă, să audă! Nu așa te desparți de cineva ca Holender. El vine în continuare în România, vorbește frumos despre România și e legat fundamental de România, dar noi ne-am despărțit și festivalul s-a despărțit urât de Holender. 

I.V.: Dacă intrăm într-o discuție, așa cum spuneai, despre intimitățile festivalului, despre istoriile lui, despre ceea ce nu se vede din edițiile recente ale festivalului, cred că ne mai trebuie un episod. 

R.B.: Da, da, da! În același timp vreau și să spun ceva foarte bun, am apreciat foarte mult toată prestația lui Măcelaru, și ca dirijor, și ca director al Festivalului. Iar inițiativa pentru concertele pentru familii și copii este remarcabilă. Și sunt multe lucruri remarcabile, nu vreau să par un negaționist pentru nimic în lume. Și cea care a preluat și care a lucrat multă vreme cu Mihai Constantinescu, la Artexim,  eu știu bine cum a apărut Artexim, am fost susținătorul său din start, a fost ideea lui Mihai Constantinescu, de la început, și știu lucrurile acestea. 

I.V.: În ministeriatul lui Andrei Pleșu!

R.B.: În ministeriatul lui Andrei Pleșu, eu m-am ocupat special de asta! 

Evoluția ministerului Culturii. Radu Boroianu: „Au fost și miniștri care și-au putut impune opiniile lor, și au fost și miniștri care nu au reușit.”

I.V.: Ai fost secretar de stat în ministerul Culturii, imediat după Revoluție, în 1990-1992, ai revenit ca secretar de stat, în 2013-2014. Cum ți se pare rolul pe care îl joacă ministerul în ansamblul guvernului și relevanța lui în societate în această analiză comparativă?

R.B.: În primul rând, Ionuț, rolul care i se dă ministerului Culturii este o înțelegere greșită a culturii, foarte sectară, așa, nu e numai românească. Dar este și în România, anume, ca o instituție care se ocupă de instituțiile cu dedicație artistică. Punct. Cultura se oprește la artă. Or cultura e mult mai mult decât artă. Acesta e primul lucru. Sigur că omul sfințește locul. Au fost și miniștri care și-au putut impune opiniile lor, și au fost și miniștri care nu au reușit. 

Ce mai înseamnă o societate deschisă? Radu Boroianu: „Amărâtul multimiliardar bate câmpii în cartea aia pe care a publicat-o Liiceanu în România. Societatea lui deschisă este posibilitatea lui de a-și pune banii la dispoziție unor așa-zise fundații cu care să influențeze politica din stat.”

I.V.: Tu spui undeva: „elitele nu înseamnă confundarea lor cu miliardarii lumii!”

R.B.: Nu! 

I.V.: Ți se pare că cei care au mulți bani, care au resurse, fac rău ideii de elită?

R.B.: Nu, nu neapărat. Sunt printre ei și oameni de ispravă, care au modestia să înțeleagă că în lumea ideilor pot fi depășiți de intelectuali. Dar din păcate, nu am cum să nu știu, pentru că am studiat cu atenție cum a apărut neomarxismul, și am văzut că cei care au oferit mijloacele materiale, dar de data asta, foarte lent, într-un proces de evoluție foarte bine gândit, sunt aceiași zarafi ai omenirii, care imixtionează zonele politicului de 300 de ani, de la Revoluția Franceză, cu care francezii, unii dintre ei, se laudă peste măsură, până la alte revoluții, până la marea Revoluție din Octombrie. În spatele lor au fost foarte mulți bani. Foarte mulți bani! Și foarte multe interese care în parte au fost satisfăcute, niciodată complet. Pe baza asta au făcut-o lent, aducând în America și salvându-i într-un fel de nedreptățile nazismului, criminale, pe acei gânditori ai Școlii de la Frankfurt, și mai ales pe principalul, pe Adorno, care era probabil singurul filosof autentic din grupul acela, pe ceilalți îi socotesc mai mult ideologi. Dar Adorno are o carte remarcabilă împotriva lui Hegel, de ce împotriva lui Hegel? Pentru că ridicându-se împotriva dialecticii lui Hegel, salvează o parte din Marx. Îl extrage, într-un fel, pe Marx. De aici ideea că filosofia pe care o propagă ei se numește neomarxism. Eu am studiat înainte de a vorbi. Mie nu îmi place să vorbesc hodoronc-tronc, așa, că mă apucă pe mine. La fel cu Societatea deschisă: a fost un mare gânditor care a formulat termenul. Preluarea de către un semigânditor pe care s-a grăbit Liiceanu să-l publice încă din 1990 în România arată că lumea asta, a banilor, cu reprezentanții, pionii ei avansați, pentru că nu cei care conduc cu adevărat sunt în prim plan; ei avansează niște nume. 

I.V.: Karl Popper e cel care a propus Societatea deschisă. 

R.B.: Karl Popper a avut ideea. Dar amărâtul multimiliardar care a publicat cartea în România, bate câmpii în cartea aia pe care a publicat-o Liiceanu. Societatea lui deschisă este posibilitatea lui de a-și pune banii la dispoziție unor așa-zise fundații cu care să influențeze politica din stat. Dar, repet. Nu am ranchiuni, nu sunt un om răzbunător, nu vreau să se întâmple nimic rău nimănui, vreau doar, dacă se poate, ca lumea să fie trează, cu mintea trează și să nu înghită pe nemestecate, tot felul de bazaconii. Or din păcate constat că o tehnologie care m-a atras și pe mine și care mi-a deschis orizonturi la început, e folosită acum pentru a introduce idei false, idei mestecate deja, iar tânăra generație dacă nu primește o educație suplimentară, și crede că doar în lumea asta virtuală găsește adevărul, din păcate, e dusă spre o lume a falsului. 

Credința și etica bunătății, valorile cardinale ale lui Radu Boroianu. „Aici nu mă despart de Patapievici din ultima lui carte”

I.V.: După atâtea experiențe livrești și de viață, după atâtea întâlniri memorabile, care e valoarea fundamentală pentru tine, la ce ții cel mai mult?

R.B.: Aici nu o să mă despart de Patapievici din ultima lui carte. Cred că e fundamentală credința în Dumnezeu și fundamentală consecința acestei credințe, care este bunătatea. Dacă reverși bunătatea, ar trebui să ți se întoarcă bunătatea. Fără acest mediu pozitiv al relației bazată pe așa ceva, pe acest tip de etică, nu se poate avansa, degeaba ai ideile celelalte. 

I.V.: Radu, îți mulțumesc mult pentru bunătatea acestei ore, pentru cei care ne privesc. Îți spun și cu câteva zile înainte, pentru că o să fie ziua ta în curând, la mulți ani!

R.B.: Da!

Radu Boroianu despre podcasturile televiziunilor: „E senzațional că o televiziune spune că are podcasturi. Să mă ierte Dumnezeu, dar ilogica acestei chestiuni mi se pare bătătoare la ochi”

I.V.: În care vorbești despre un proiect pe care l-ai gândit în 2016 înainte, când era centenarul, aniversarea dadaismului în România, un alt moment care a trecut aproape neobservat, așa cum trec și cei 300 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, pentru că podcastul meu se cheamă Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aș vrea să te rog în final să adresezi un gând, o urare, celor care urmăresc podcastul meu. 

R.B.: Este ceea ce m-a făcut și pe mine să accept invitația ta, pentru că eu nu ies aproape deloc în public. Este faptul că reușești cu adevărat să pui în valoare ideile fundamentale care lipsesc acestei societăți, și asta este, după părerea mea un demers excepțional și te felicit pentru el. Pentru că în general, ideea asta, care pleacă de la o tehnică oarecare de transmisie a podcastului, cuprinde acum tot felul de emisiuni de televiziune, adică e senzațional că o televiziune spune că are podcasturi. Să mă ierte Dumnezeu, dar ilogica acestei chestiuni mi se pare bătătoare la ochi, în schimb, podcastul tău, dincolo de faptul că e adevărat podcast, impune celor care îl urmăresc, și sper să fie din ce în ce mai mulți, o regândire a oamenilor. Impune lucrurile care sunt fundamentale și ar fi fundamentale pentru societatea noastră. 

I.V.: Mulțumesc mult, Radu!