Plicuri cu dragoste

E sâmbătă, ora prânzului. Ţin în mână o sacoşă cu o pâine. Am luat totul, îmi fac socoteala, trecând prin piaţa plină de oameni. Mă uit la pâinea din sacoşă. Parcă-mi lipseşte ceva.

Intru în buticul din piaţă, plin cu rechizite şcolare şi jucării, ce linişte este aici! Ea butonează un smartphone. Are o manichiură verde. Aveţi plicuri simple, albe? Ea se uită la tejgheaua cu creioane, ascuţitori, stilouri colorate ca nişte fluturi şi zice da, avem! Câte doriţi? Mă uit în sacoşă la pâinea mea, nu strică un plic la casa omului... Vreau o sută! Câte? O sută, o sută de plicuri albe! – repet lacom. „E zece bani plicul“, mă anunţă ea. Îşi lasă smartphone-ul lângă cutiile cu stilouri, se întoarce la rafturi, apucă un teanc de plicuri albe şi începe să le numere, câte cinci, câte zece, cu unghiile verzi. Eu mă uit la plicuri...

Şi atunci m-am gândit la scrisorile pe care ţi le-am rupt. Ca să mă răzbun, ca să te pedepsesc, ca să nu mai păstrezi nicio amintire a scrisului meu, scrisorile pe care ţi le-am scris eu, un bărbat îndrăgostit, cu 27 de ani în urmă, scrisorile pe care le ţineai într-o cutie, plic peste plic, toate timbrate, cu ştampila poştei din acea vreme, cu scrisul meu de student silitor, cu stiloul, cu dată şi localitate caligrafiate sus, în partea dreaptă, scrise cu dragostea mea pentru tine, pe coli format A4, ţi le-am rupt în bucăţi pe toate, bucăţi urâte, pentru că orice hârtie sfâşiată este urâtă, pentru că nu meritai să le mai păstrezi, am socotit atunci, cu minţile tulburate de ură. Dinte pentru dinte, scrisoare ruptă pentru fiecare rău pe care mi l-ai făcut. Aşa am crezut, turbat de mânie, că mi-ai făcut mult rău...

„Vă este rău?“ – o aud pe ea, care s-a oprit din număratul plicurilor. Poftim? „V-am întrebat dacă vă este rău?“ Nu! – dau din cap. De ce să-mi fie rău? Mă uit mai bine la ea: are manichiura verde şi n-are 25 de ani. Am indispus-o pentru că trebuie să numere o sută de plicuri. Îşi strică manichiura. Să-ţi cumperi o maşină automată de numărat plicuri! De ce te interesează pe tine dacă mi-e rău? E răul meu, am distrus nişte scrisori şi acum, apăsat de un regret neghiob, vreau să le rescriu! Numără plicurile pentru că tu n-ai să primeşti niciodată o scrisoare de dragoste! Hai, numără, ia-ţi banii şi vezi-ţi de smartphone! – îmi vine să-i strig, dar aşez pe tejghea o bancnotă de 10 lei.

Şi atunci m-am gândit la scrisorile pe care ţi le-am rupt. Ca să mă răzbun, ca să te pedepsesc.              

„Pot să vă dau o pastilă“, se oferă ea cu o amabilitate care mi se pare de doi bani. N-am nevoie de pastilă, am nevoie de plicuri! „Sunt o sută“ – mă anunţă cu aceeaşi amabilitate prefăcută. N-o verific, deşi ar trebui s-o pun să le numere din nou, să sufere, aşa cum te-am făcut şi pe tine să suferi când am aruncat bucăţile urâte de hârtie, cu scrisul meu, le-am aruncat la gunoi, să nu mai existe în viaţa ta! Am ucis dovada iubirii.

Aşez teancul de plicuri în sacoşă, peste pâine. Deschid uşa buticului şi îi spun: Vreau să scriu nişte scrisori, dacă-mi dai adresa ta aş putea să-ţi scriu! Ea apucă smartphone-ul, ca să se apere: „Să treceţi pe la farmacie, domnu’! E una aici, la intrare în piaţă!“