Planul Juncker - o şansă pentru România?

Comisia Europeană şi-a început ambiţios mandatul, lansând un program care ar urma să determine investiţii totale de 315 miliarde de euro până în 2017. Este o iniţiativă condamnată la reuşită, altfel UE se va confrunta cu permanentizarea stagnării şi cronicizarea problemelor economice şi sociale. Planul ar putea fi o oportunitate pentru România, dacă reducerea decalajelor dintre vechile şi noile state membre ar deveni o prioritate europeană.

Efectul multiplicator 1:15 

Principala provocare a planului de relansare va fi ca Fondul European pentru Investiţii Strategice să reuşească să învingă criza de încredere care blochează, în prezent, investiţiile, în ciuda rezervelor de lichidităţi existente. În acest scop, Comisia pune la bătaie 15 miliarde de euro, la care se vor adăuga 6 miliarde de euro alocate de Banca Europeană de Investiţii. Fondul european pentru investiţii strategice urmează să asigure un acces sporit la finanţare de risc şi suport pentru investiţiile strategice de importanţă europeană - în special în infrastructura de telecomunicaţii, aprovizionare energetică şi transport, în educaţie, cercetare şi inovare. 

Esenţa Planului Juncker este efectul multiplicator de 1:15 în privinţa generării de investiţii suplimentare din banii publici, fără a provoca noi datorii. Fiecare euro ce va fi alocat ar urma să determine investiţii publice şi private totalizând 15 euro. Dat fiind caracterul general al programului, am adresat  o interpelare  Comisiei Europene, pentru a afla care sunt modalităţile efective prin care apreciază că se poate obţine acest efect multiplicator.

Fondul va deveni operaţional la jumătatea anului 2015, când vor fi aprobate primele proiecte. Comisarul pentru Afaceri economice şi financiare, Pierre Moscovici, a anunţat, zilele trecute, că pe masa de lucru a Comisiei se află deja proiecte însumând 700 de miliarde de euro. 

România: haos instituţional-legislativ

Din păcate, problema României în faţa acestui program de investiţii este tocmai slaba capacitate de a propune proiecte viabile. Suntem pe cale să ratăm încă o oportunitate de dezvoltare dacă nu ştim să ne pledăm cauza şi nu reuşim să ieşim din inerţie.

După aproape opt ani de la aderarea la UE, nu avem o strategie de dezvoltare a capacităţii instituţionale a României de atragere şi gestionare a investiţiilor străine.

Din 2002 s-a schimbat de patru ori cadrul administrativ, iar în prezent nu e clară delimitarea responsabilităţilor între Ministerul Economiei şi Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine. Confuzia instituţională, birocraţia excesivă şi legislaţia schimbătoare au făcut din România o destinaţie impredictibilă şi neatractivă pentru investitori.

Dovadă stă scăderea abruptă a volumului investiţiilor străine directe în condiţiile crizei. În vreme ce, la nivelul UE, acestea s-au înjumătăţit în 2013, în comparaţie cu 2008 (de la 375 miliarde euro, la 185 miliarde), în România au scăzut aproape la un sfert - 2,7 miliarde euro în 2013, faţă de maximul de 9,5 miliarde euro, atins în 2008. Pentru a începe să recuperăm din decalajul faţă de statele dezvoltate din UE, ar trebui să revenim la acest volum de investiţii, dar raportat la actualul nivel investiţional european. Sunt, aşadar, imperios necesare o strategie naţională de stimulare a investiţiilor străine şi structuri coerente de acţiune eficientă.

Pentru reducerea decalajelor între ţările membre

Planul investiţional propus de Comisia Europeană ar putea reprezenta o oportunitate, dacă am mobiliza şi alte ţări membre, mai ales dintre cele care au aderat recent, în vederea promovării acestei direcţii esenţiale pentru viitorul proiectului integrării europene: Fondul strategic pentru investiţii trebuie să vizeze cu prioritate reducerea decalajelor dintre vechile şi noile state membre ale Uniunii Europene.

Dezvoltarea infrastructurii şi impulsionarea economiei ţărilor ce au aderat recent nu ar fi doar dovezi concrete de solidaritate, ci oportunităţi pentru relansarea creşterii în UE.

În această fază, însă, ne dezavantajează orientarea sintetizată în Comunicarea Comisiei Europene din 26 noiembrie, potrivit căreia "nu ar trebui să existe nicio prealocare tematică sau geografică, pentru a se garanta că proiectele sunt selectate pe baza meritelor lor şi a maximiza valoarea adăugată a fondului". Dar există posibilitatea unei schimbări de viziune pornind de la o altă menţiune din textul Comisiei: "Având în vedere că diferitele regiuni au nevoi diferite, fondul va fi flexibil pentru a relansa investiţiile".

Modelul reunificării germane

Este importantă, în acest context, observaţia vice-cancelarului german Gabriel Sigmar: Comisia Europeană ar trebui să vină cu o listă de proiecte care să fie folosite pentru promovarea unităţii europene, într-o manieră similară cheltuielilor făcute pentru reunificarea Germaniei după încheierea Războiului Rece. Putem avea un aliat extrem de preţios, pentru că de acest tip de viziune e nevoie pentru a reimpulsiona proiectul european.

A mai atras atenţia, luni, ministrul german al Economiei şi asupra riscului să ne trezim cu un simplu "foc de paie". Iar al 47-lea consiliu economic şi financiar franco-german, întrunit în această săptămână la Berlin, s-a arătat pozitiv-prudent faţă de Planul Juncker. În vreme ce Comisia mizează pe suportul guvernelor naţionale pentru programul de investiţii, Germania este încă reticentă să-şi depăşească plafonul suplimentar de 10 miliarde de euro stabilit până în 2017. De cealaltă parte, Franţa e dezamăgită, după ce se pronunţase pentru înzestrarea noului fond european cu 60-80 miliarde euro.

Urmează dezbateri decisive, în care România trebuie să fie un jucător cu iniţiativă. Planul Juncker este necesar, dar trebuie să ne asigurăm că va fi şi eficient, la nivel european şi naţional. Povara celor şase ani de depresiune economică, care au produs Europei o contracţie mai gravă decât intervalul 1929-1935, exercită o presiune enormă pentru relansarea creşterii - blocată sub 1%, în vreme ce şomajul a depăşit 11% şi zona euro alunecă periculos spre deflaţie. În aceste condiţii, inacţiunea sau eşecul ar echivala cu dezastrul. Pentru Europa şi pentru România, deopotrivă.