Piața financiară din Europa: intermediarii nebancari și necesitatea reglementării

Un înalt oficial al Băncii Centrale Europene a calificat, recent, creșterea „remarcabilă” a fondurilor private și a altor surse de finanțare din afara băncilor reglementate ca fiind cea mai mare amenințare la adresa stabilității sistemului financiar al zonei euro, potrivit Financial Times. Elisabeth McCaul, singurul cetățean american care face parte din comitetul de supraveghere al Băncii Centrale Europene, avertizează că riscurile cele mai mari se află în acea zonă a sistemului financiar în care există probabil o supraveghere mai „relaxată” și unde lucrurile se pot mișca mai repede decât dinamica obișnuită a creditului – adică piața intermediarilor financiari nebancari.

Intermediarii financiari nebancari pot fi entități reglementate (de exemplu, companii de administrare a activelor și fonduri private de investiții, societăți de servicii de investiții financiare, fonduri de pensii, societăți de asigurare) și entități nereglementate sau parțial reglementate (de exemplu, family office-urile și societățile de factoring). Piețele de capital sunt, de asemenea, o componentă cheie a intermedierii financiare nebancare, care au crescut considerabil ca pondere în ultimii ani. În al treilea trimestru al anului 2023, intermediarii financiari nebancari dețineau active de aproximativ 42,9 trilioane EUR (41% din totalul activelor financiare ale UE), în timp ce activele băncilor au reprezentat aproximativ 38 trilioane EUR, adică 36% din totalul activelor financiare ale Uniunii, potrivit Comisiei Europene. Deși cele trei cuvinte ne pot duce cu gândul la recunoscutul acronim  „IFN”, nu trebuie să confundăm intermediarii financiari nebancari (în limba engleză sunt denumiți non-bank financial intermediaries – NBFI) cu instituțiile financiare nebancare reglementate la noi în țară de BNR, care au un rol și un mod de funcționare asemănătoare cu ale băncilor comerciale.

În UE, intermedierea financiară nebancară joacă un rol esențial în promovarea diversității financiare și reducerea dependenței de finanțarea bancară, în special în contextul uniunii piețelor de capital și al dezvoltării unei piețe unice robuste. Cu toate acestea, o extindere rapidă a NBFI poate genera noi provocări și riscuri pentru stabilitatea financiară. Interconexiunea dintre bănci și NBFI s-a extins în mod constant și a crescut riscul de contagiune în sectorul financiar, ceea ce poate avea efecte negative asupra economiei.

Teama de acest tip de intermediere financiară, considerată a se afla în afara perimetrului de supraveghere și reglementare bancară, vine și ca urmare a ceea ce s-a întâmplat în perioada crizei financiare din 2008. De atunci, instituțiile financiare care se comportă ca o bancă, dar nu sunt bănci, sunt denumite deseori „bănci din umbră” („shadow banks”), fiind percepute de mulți ca fiind unul dintre factorii care au condus la criza financiară globală. Shadow banking a avut un accent distinct în SUA și s-a referit, în principal, la instituțiile financiare nebancare care s-au angajat în ceea ce economiștii numesc transformarea maturității. Băncile comerciale se angajează în transformarea scadențelor atunci când folosesc depozite, în mod normal pe termen scurt, pentru a finanța împrumuturi pe termen mai lung. Băncile din umbră fac ceva similar. Acestea strâng (adică împrumută în mare parte) fonduri pe termen scurt de pe piețele monetare și folosesc acele fonduri pentru a cumpăra active cu scadențe pe termen mai lung. Dar pentru că nu sunt supuse reglementărilor băncilor tradiționale, nu pot – așa cum pot băncile – să se împrumute în caz de urgență de la banca centrală, iar fondurile deponenților nu sunt acoperite de garanția de stat. De asemenea, „băncile din umbră” au atras atenția multor experți din cauza rolului lor în transformarea creditelor ipotecare în instrumente financiare care, după cum știm deja, au avut un rol în colapsul unor bănci americane importante.

Consiliul de Stabilitate Financiară (Financial Stability Board - FSB), un organism internațional care monitorizează și face recomandări cu privire la sistemul financiar global, a elaborat o definiție mai largă a băncilor din umbră, care include toate entitățile din afara sistemului bancar reglementat care îndeplinesc funcția bancară de bază, intermedierea creditelor (colectarea banilor economisiți și folosirea acestora pentru a acorda împrumuturi).

FSB consideră că intermediarii financiari nebancari joacă un rol din ce în ce mai important în finanțarea economiei reale și în gestionarea economiilor gospodăriilor și companiilor și reprezintă o alternativă valoroasă la finanțarea bancară. Cu toate acestea, finanțarea nebancară poate deveni o sursă de risc sistemic dacă implică transformarea maturității/lichidității sau duce la acumularea de portofolii de credite. Diversitatea și implicarea crescândă a entităților nebancare în acordarea de credite a condus la mai multe interconexiuni, inclusiv pe o bază transfrontalieră, ceea ce înseamnă că stresul din sector poate fi transmis pe scară largă către alte părți ale sistemului financiar și către economie, în general. De aceea, după criza financiară globală din 2008, FSB a creat un cadru de monitorizare pentru a urmări evoluțiile NBFI și a identifica acumularea de riscuri sistemice generate de acestea.

În ciuda riscurilor percepute, promotorii Uniunii piețelor de capital europene consideră că sunt necesare alternative de finanțare a mediului de afaceri, europenii bazându-se mult mai mult decât americanii pe banii băncilor decât pe cei ai investitorilor individuali și instituționali. De altfel, comisarul european Mairead McGuinness apreciază că „intermedierea financiară nebancară joacă un rol important pe piețele de capital și poate sprijini agenda de durabilitate și digitalizare a UE, unde investițiile private vor fi esențiale. Un sector financiar divers este, de asemenea, important pentru menținerea stabilității financiare, diversificarea oportunităților de finanțare și reducerea dependenței excesive de împrumuturile bancare tradiționale.”

Conștienți de importanța intermedierii financiare diversificate, legislatorii europeni au vrut să se asigure că iau în considerare toate riscurile și oportunitățile acesteia și au lansat, în luna mai, o consultare pentru stabilirea gradului de adecvare a politicilor macroprudențiale adresate intermedierii financiare nebancare. Consultarea, care se încheie în luna noiembrie a acestui an, urmărește identificarea vulnerabilităților și riscurilor NBFI, cartografierea cadrului macroprudențial existent, identificarea provocărilor actuale ale supravegherii macroprudențiale și a oportunităților de îmbunătățire ulterioară. Părțile interesate vizate în această consultare includ în primul rând instituțiile și organismele UE, autoritățile naționale de autorizare și supraveghere competente, băncile centrale și industria de intermediere financiară nebancară. Ca urmare, principalele autorități naționale românești cărora li se adresează această consultare ar fi Banca Națională a României, care proiectează și implementează strategia în domeniul politicii macroprudențiale în limitele ariei sale de competență, precum și Autoritatea de Supraveghere Financiară, care autorizează și supraveghează piața de capital, piața asigurărilor și pe cea a pensiilor private.

Autoritățile române competente ar trebui să fie cele mai interesate de diversificarea sănătoasă a intermedierii financiare, deoarece România înregistrează cel mai scăzut grad de intermediere financiară din UE, potrivit celul mai recent Raport asupra stabilității financiare emis de BNR în luna iunie a acestui an. De fapt, România își menține de ani buni ultima poziție în clasamentul țărilor din Uniunea Europeană în ceea ce privește gradul de intermediere financiară bancară (49,9%, calculat ca pondere active sector bancar în PIB la nivelul trimestrului 3 din 2023), indicatorul situându-se la valori mult inferioare economiilor similare din regiune (89,2% în Polonia, 91,8% în Bulgaria, 112,4% în Ungaria), fiind de circa 4,4 ori mai mic față de media Uniunii Europene. În mod similar, nivelul creditului bancar acordat sectorului privat din România rămâne la cel mai scăzut nivel din UE (24% din PIB). Analizând sectorul financiar per ansamblu, activele instituțiilor bancare și nebancare au înregistrat o creștere anuală de 12,8% în T4 2023, ajungând la un total de 1.126 miliarde lei. Toate componentele sectorului financiar au înregistrat creșteri, cu excepția fondurilor de investiții, care au consemnat un declin al activelor în cea de-a doua jumătate a anului 2023 (-14,1% T4 2023 vs. T4 2022). În structură, cel mai important segment rămâne cel al băncilor, cu o pondere de 75,7% din total (-0,7% față de T4 2022), fiind urmat de cel al fondurilor de pensii private (11,7% din total, +1,7% față de T4 2022). Sectorul cu cea mai redusă pondere a devenit, începând cu T3 2023, cel al fondurilor de investiții, cu o pondere de 3,3% din total la T4 2023 (-1% față de T4 2022), înlocuind sectorul asigurărilor care ocupa această poziție în trecut (3,7% din total). Gradul de intermediere financiară s-a situat la nivelul de 70% din PIB în T4 2024, nivel similar cu cel înregistrat la finalul anului anterior.

Analizând cifrele, este evident că avem nevoie de o creștere consistentă a intermedierii financiare, precum și de o diversificare a acesteia, băncile ocupând, de departe, cea mai importantă poziție în totalul surselor de finanțare. Ca urmare, demersul UE de a îmbunătăți cadrul de reglementare al intermedierii financiare nebancare este binevenit în acest context, iar consultarea autorităților naționale ar trebui să contribuie la adaptarea regulilor la specificul fiecărei țări membre. O reglementare mai clară ar elimina temerile unor oficiali cu privire la „shadow banking” și ar încuraja populația și firmele să apeleze la surse alternative de finanțare, însă ar trebui păstrat totuși un echilibru, cunoscând „apetitul” Uniunii pentru supra-reglementare și birocratizare excesivă. Bineînțeles, demersul de reglementare ar trebui să fie dublat de măsuri privind îmbunătățirea educației financiare a antreprenorilor, care ar trebui să fie conștienți că finanțarea prin credit comercial și din fonduri proprii ar putea fi mai scumpă decât cea obținută de la instituții financiare, fie că acestea sunt bănci, fonduri de investiții sau alți creditori autorizați.