Pianistul Cătălin Răducanu: „De când am început să abordez muzica clasică prin prisma improvizației, cred că am început să văd altfel muzica”
0Interviu cu pianistul Cătălin Răducanu, protagonistul turneului naţional Un artist, un pian şi un ţambal ce se va încheia pe 24 octombrie la Ateneul Român.
Prezent constant, dar discret pe scenele româneşti de muzică clasică şi jazz în ultimul deceniu, tânărul pianist Cătălin Răducanu este absolvent şi la acest moment doctorand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, pe o temă ce priveşte improvizaţia în muzica clasică. Câştigător a numeroase concursuri naționale și internaționale, susținând concerte în Germania, Ungaria, Franța și Italia, a fost de două ori bursier al UNIMIR și al Fundației “Principesa Margareta a României”, în 2014 și 2016. Este un artist cu talente multiple, pe lângă profesionalismul și dăruirea cu care interpretează muzica clasică, Cătălin Răducanu fiind implicat în proiecte în care cântă jazz, dar fiind și compozitor. În ultimul an a participat ca interpret la pian si țambal la mai multe spectacole multimedia de poezie şi muzică sub genericul Aplauze pentru poet… pe scenă, ultimele două luni dedicându-le colaborării cu ansamblul Violoncellissimo, şi mai ales primului său turneu solo, Un artist, un pian și un țambal.
O.Ş.-P.: Cătălin Răducanu, ne aflăm cu puțin timp înaintea concertului de la Ateneul Român, care încheie un turneu care a cuprins deja 10 recitaluri, concert ce se va desfăşura pe 24 octombrie şi în care inedita combinaţie între pian şi ţambal, respectiv clasic jazz şi folclor va deveni o realitate și pentru publicul bucureștean al Ateneului Român. Primul turneu solo, cum a fost până acum?
„In mintea mea de muzician „m-am setat” să-mi schimb starea, foarte prompt, de la pian la țambal.”
C.R.: A fost o experiență cu totul inedită și de bun augur pe care vreau să o continui. Am învățat multe și sper că am evoluat şi eu odată cu proiectul din ce în ce mai mult. Primul concert în această formulă, cu pian și cu țambal pe aceeași scenă, a fost la Sinaia, la Casino în cadrul Festivalului „Enescu și muzica lumii”. M-am aflat atunci în fața unei săli pline, foarte curioasă să vadă cum poate cânta aceeași persoană și la pian și la țambal. La început am fost un pic emoționat, în sensul că nu ştiam care va fi reacția publicului, dar, cumva, în mintea mea de muzician „m-am setat” să-mi schimb starea, foarte prompt, de la pian la țambal şi să mă mulez cât mai eficient pe diversitatea repertoriului.
„La țambal cânt din copilărie, practic de la 8 ani, dar a fost în joacă...”
O.Ş.-P.: Nu numai de la pian la țambal trebuia să îţi schimbi starea, ci și de la clasic, la jazz și ulterior, la folclor. Cum se face această trecere? Ai studiat pianul clasic, 12 ani la liceu, după aceea la Conservator. De când, de la ce vârstă cânți și la țambal?
C.R.: La țambal cânt din copilărie, practic de la 8 ani, dar a fost în joacă... Tata nu a vrut să cânt la acest instrument, dar pur şi simplu ,,m-am trezit” că știu să cânt la el, ca să spun așa, deşi nu a fost nimic planificat. Eu tot timpul am studiat pian și muzică clasică, am ascultat foarte mult jazz la viața mea, dar, trebuie că recunosc că, pentru țambal am avut o dragoste foarte mare, pe care o am în continuare.
O.Ş.-P.: Țambalul era acasă și te fascina. Altfel, tata (n.r. ţimbalistul Nelu Răducanu) te trimitea la pian să studiezi. Dar, din când în când, trăgeai cu ochiul şi cu urechea și încercai să afli.
C.R.: Da. Este extrem de dificil, dar am fost foarte atent, am încercat să prind din mers, și tocmai fiind ca o joacă, mi-a intrat așa, pe nesimțite, în reflex… Nici eu nu știu exact cum s-a întâmplat. Este totuși o tehnică foarte diferită.
O.Ş.-P.: Ce te-a făcut să păstrezi legătura cu muzica clasică, deși, poate, ar fi fost tentant să evoluezi mai repede către jazz sau alt tip de muzică de divertisment. Ce te-a ținut lângă muzica clasică?
C.R.: Sincer să fiu, însăși muzica clasică m-a ținut. De când eram mic și doar o ascultam, muzica clasică îmi oferea și îmi oferă ceea ce, totuși, jazz-ul și folclorul nu mi-au oferit. Îi ascult fascinat pe Brendel, Horowitz, Radu Lupu, Murray Perahia, mai recent pe Trifonov…. Pe de altă parte, eminenta profesoară de pian, doamna Alma Peter Apostoleanu, a fost un real sprijin uman şi psihologic, iar modul ei de a mă atrage către muzica clasică a fost esenţial.
O.Ş.-P.: Cum ai ales programul acestui recital?
C.R.:. Am pornit de la muzica clasică şi inițial am vrut să încep cu Bach, trecând după aceea prin Chopin, Liszt... Mi-am dat seama că trebuie să renunţ deocamdată la Bach, deşi mi-a părut rău, pentru că este unul dintre compozitorii mei de suflet și mă simt foarte bine pe acest repertoriu, dar, având în vedere tematica, totuși, cred că mai degrabă se potrivește Balada a 4-a de Chopin, a piesă de rezistenţă.
O.Ş.-P.: Așadar, muzică scrisă pentru pian, Chopin, Liszt, Albeniz, dar și muzică de tip improvizatoric. Știu că pregătești un doctorat în improvizație la Universitatea Națională de Muzică din București. Ce impact are acest lucru asupra modului tău de a aborda muzica?
C.R.: Tocmai aceasta a fost și ideea și de aceea am ales această temă pentru teza de doctorat – "Improvizația Pianistică Tonală ca Spontaneitate dobândită. Metode și procedee elaborate de Carl Czerny în perspectivă istorică și pragmatică " – improvizația pianistică tonală, pentru că în ceea ce privește improvizația în jazz eram familiarizat deja. De când am început să abordez muzica clasică prin prisma improvizației clasice, ca să spun așa, pornind de la Beethoven și tratatele lui Czerny, cred că am început să văd altfel muzica, mai ,,dinăuntru” și să înțeleg mult mai bine structura, anumite pasaje, să redau o anumită vitalitate pe care, poate, înainte nu o vedeam aşa pentru că, tocmai, eram prea tributar textului, în sensul negativ.
„Ne putem imagina o cameră perfectă ca proporții, care îi ,,permite” improvizatorului să o ,,ornamenteze” în funcție de estetica și bunul gust personal.”
O.Ş.-P.: In jazz improvizația este o parte constitutivă, asta se va vedea pe 24 octombrie pe scena Ateneului în lucrările de Gershwin şi Chick Corea pe care le vei cânta. Care este proporția de improvizație în acestea ?
C.R.: Păi, practic doar temele le aparţin autorilor, pornind de la acestea construieşti improvizația, pe structura temei. Acest fapt mi se pare fabulos la standardele de jazz. Pentru un improvizator, ele reprezintă un mix între compoziție (res facta) și caracterul spontan, imprevizibil (ex tempore). Ne putem imagina o cameră perfectă ca proporții, care îi ,,permite” improvizatorului să o ,,ornamenteze” în funcție de estetica și bunul gust personal.
O.Ş.-P.: După ce se termină partea de jazz, te transformi practic și te îndrepți către țambal, instrumentul care fascinează pe orice privitor al afișului și pe care lumea îl vede de la început dar de-abia așteaptă să audă cum sună, mai ales sub cupola Ateneului. Care a fost reacția publicului în diversele locuri în care ai cântat până acum atunci când treci la țambal?
C.R.: Sincer să fiu, m-am jucat, dar cu timpul m-am obișnuit pentru că, atunci când treceam la țambal, aplauzele creşteau exponenţial faţă de ceea ce fusese până atunci. Timbrul diferit, exotismului acestui instrument, cred că fiind puse împreună și fiind totuși un program de muzică clasică, în contexte şi săli obişnuite cu muzica clasică, trecând prin jazz şi apoi mergând către folclor, cred că publicul a fost fascinat de această idee și a prins-o foarte bine.
O.Ş.-P.: Ceea ce nu știe lumea este că nu cânți doar folclor la țambal, ci doar două piese de folclor, de Tony Iordache. În rest, este o lucrare care îți aparține în calitate de compozitor și o piesă de Eric Satie. Sunt acestea două scrise pe note?
C.R.: Încă nu. Am început să le schițez dar nu le-am scris pentru că m-am tot ocupat de pianul meu, ca să zic așa… Dar de când cu proiectul acesta, ar fi păcat ca să nu o fac. Piesa lui Satie este scrisă pentru pian, doar aranjamentul pentru ţambal îmi aparţine. Iar piesa mea are o poveste foarte interesantă. Eram într-un turneu prin clasa a X-a cred, cu un ansamblu de folclor de copii, în Germania și tot așa, aveam un țambal foarte bun acolo, şi în joacă, am conceput această compoziție care a rămas de atunci aceeaşi, nu e o improvizație. Din păcate, încă nu este scrisă, dar o voi scrie.
„Este o nișă pe care trebuie să merg cât mai mult și că mă reprezintă.”
O.Ş.-P.: Revenind la ideea de țambal, înaintea acestui turneu, nici măcar nu aveai un țambal al tău. Până la urmă, eşti un pianist care cântă la țambal, nu un țimbalist care are o pregătire de muzică clasică. La finalul turneului ai reuşit să îţi iei un ţambal al tău. Aceasta pare a fi modificarea „de suprafaţă”. Cum vezi mai departe, ce a modificat în tine acest turneu? Ai acest specific pe care nu știu să-l mai aibă cineva în acest moment în România, de a putea să treci prin trei genuri diferite şi să cânţi la două instrumente atât de diferite, ambele presupunând o instrucţie foarte serioasă?
C.R.: Așa este. Mi-am dat seama că este o nișă pe care trebuie să merg cât mai mult și că mă reprezintă. Tot timpul am simțit că eu nu sunt doar genul acela de pianist care se duce la pian, cântă o sonată de Beethoven, apoi un Liszt și încheie cu ceva modern, sau ceva de genul ăsta și pe urmă se duce acasă și a doua zi o ia de la capăt. Adică, tot timpul am avut caracterul ăsta versatil, de îmbinare, de alternare a stilurilor, dar bineînțeles, delimitate foarte bine. Adică mă feresc cât pot de kitsch și sunt foarte pretențios în privința aceasta.
O.Ş.-P.: Nu am vorbit acum despre activitatea ta în domeniul jazz-ului dar, aș vrea să mai fac o mică paranteză legată de o serie de spectacole de poezie și muzică pe care le-ai făcut în ultimele 10 luni, începând cu Horațiu Mălăele la Teatrul Național, apoi cu Rodica Mandache în diverse alte locuri, sub titlul Aplauze pentru poet… pe scenă. Și acolo ai cântat și la pian și la țambal sau doar la pian. Cum te-ai simţit coexistând pe scenă cu actori ai scenei românești spunând poezie românească, actori consacrați, cu actori mai tineri, pentru că ai făcut și un spectacol cu echipa de actori a Teatrului Stela Popescu... Cum ți s-a părut acestă eperiență?
„Este un concept nou şi cred că merită atenţia publicului.”
C.R.: Mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să recunosc că, la început, eram destul de emoționat în fața acestor titani, Horațiu Mălăele și Emilia Popescu, dar, a fost un debut bun, zic eu. Pe urmă, mi-a plăcut din ce în ce mai mult pentru că am explorat diverse zone, am încercat să fac cuvintele să rimeze cu sunetele, să transform cuvintele poeziilor pe care le-au recitat în muzică și eu cred că am reușit. Am vrut să se potrivească cât mai bine ceea ce fac eu din punct de vedere muzical cu poeziile, nu să fie doar așa o alternanţă mecanică.
O.Ş.-P.: Revenind la recitalul din 24 octombrie de la Ateneul Român, cum ai convinge publicul să ia bilete la acest concert și să vină, să participe la o astfel de experiență sub cupola Ateneului Român, în sala cea mai importantă pentru muzică clasică din România? Ce le-ai spune ca să îi atragi?
C.R.: În primul rând să se gândească că o să fie foarte multă culoare în acest recital... o să aibă ocazia să călătorească în anumite universuri sonore contrastante, dar urmărind un parcurs cronologic, de la clasic, ajungând până la jazz și folclor la țambal, să descopere o muzică pe care nu o poate auzi în astfel de alternanţe cu altă ocazie. Este un concept nou şi cred că merită atenţia publicului.
O.Ş.-P.: Așadar, 24 octombrie la Ateneul Român. Cătălin Răducanu vă invită la recitalul Un artist, un pian şi un ţambal, care încheie primul lui turneu național. Detalii pe ArtistPianTambal.ro
Spot video turneu:
Biletele sunt disponibile site-ul www.fge.org.ro – secțiunea Calendar. Dar se pot găsi și la Casa de Bilete deschisă la Ateneul Român, intrarea din strada Benjamin Franklin nr. 1-3, de marți până vineri, între orele 9:00-16:00.
Se încarcă comentariile...
