Pe 1 iulie vom şti

Mai sunt două săptămâni şi discuţia despre anexarea Văii Iordanului, operaţie denumită şi „aplicarea legii israeliene” în teritoriul în cauză, va fi, într-un fel sau altul, deja istorie.

La o întâlnire cu deputaţii Likud din Knesset, Benjamin Netanyahu a ţinut să le alunge temerile că ar mai fi ceva de negociat: ”Avem o dată ţintă şi nu o vom schimba”. Deci, pe 1 iulie vom şti:

● dacă premierul Netanyahu va implementa planul aşa cum a fost anunţat în 2019, întărit în ianuarie 2020, o dată cu prezentarea  planului de pace al Administraţiei Trump, acceptat în luna mai şi de colegul de Mare Coaliţie, generalul Benny Gantz, sau

● dacă anexarea se va produce mai târziu, aşa cum a sugerat chiar secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, aflat într-o vizită grăbită la Ierusalim. Pompeo a şi precizat că decizia rămâne în totalitate ”în responsabilitatea Israelului”, adăugând şi un comentariu cam disonant cu contextul: data de 1 iulie nu este ”sacră”. Adică cel mai mare suporter, Administraţia Trump, dă înapoi? Ce motive ar avea? Păi, nişte alegeri în toamnă care încep să se anunţe complicate. Iar evreii americani, bogaţi şi biiiiine situaţi, nu sunt toţi, nici măcar majoritatea, fani Netanyahu, nu din alte motive, ci din clasica idee, că de afară se vede mai bine ce are nevoie Israelul, sau

● dacă vor fi anexate doar implantările israeliene, vreo 132, care reprezintă doar 3% din totalul teritoriului Cisiordaniei, urmând ca restul, până la cele vreo 30% pe care planul de pace le oferă Israelului (palestinienii primesc şi ei la schimb nişte aproape enclave la graniţa cu Egiptul, plus alte câteva corecţii ale graniţei) să fie achiziţionate la o dată ulterioară. Dacă va mai fi una.

De fapt, pe aici e problema. Criza coronavirusului, care a blocat pe toată lumea, plus criza economică, abruptă mai ales în statele arabe vecine Israelului, plus o administraţie americană extrem de prietenoasă, plus o autoritate palestiniană la reanimare, toate sunt astre care se aliniază rar.

Dacă mai adăugăm la această listă un premier în căutarea Istoriei, pentru că statistica (cei mulţi ani ca şef de executiv, cel mai lung mandat continuu, primul premier născut în Israel) deja nu-i mai ajunge, oportunitatea e gata.

Un fost general, nu unul oarecare, deşi la israelieni e aproape o blasfemie să arunci o umbră de îndoială asupra competenţei corpului de comandă, care s-a identificat mai mult de un deceniu cu politica militară a statului Israel, spune, totuşi, că nu toate oportunităţile sunt bune. Avertismentul este sub forma unui studiu realizat de Institutul pentru Politică şi Strategie, al cărui director este, de câţiva ani, generalul maior (r) Amos Gilad, fost şeful, timp de 14 ani (!), al Direcţiei Politico – Militare din ministerul apărării israelian.

Dar generalul Gilad nu e singurul. Există şi un grup al foştilor comandanţi, chiar astfel intitulat, Comandanţii pentru Securitatea Israelului. Şi ei sunt mai temperaţi atunci când se vorbeşte de anexare. Şi ei au făcut studii şi rapoarte pentru a demonstra pericolele care există într-o astfel de operaţie.

De ce sunt mai reţinuţi generalii israelieni atunci când se invocă securitatea?

Poate pentru că, înainte de a se întâlni cu istoria, ei se află în faţa celor pe care îi trimit la atac.

E o coaliţie dificilă la Ierusalim, cu doi bărbaţi împărţind povara puterii. Unul, care a ajuns până la gradul de căpitan, e adevărat într-o unitate de elită, după care ambiţiile politice nu au mai încăput în costumul militar. Altul a ajuns general şi şef al armatei, după care, conform cutumei locale, s-a apucat şi el de politică. Dar după ce a aşteptat cei trei ani regulamentari de post negru.

Amândoi sunt de acord cu anexarea. Unul o vrea pe 1 iulie, altul, când va fi asigurat că SUA nu au nicio reţinere. Deocamdată, la Washington sunt, însă, alte priorităţi. Proteste, criza medicală, alegerile. Mai ales acestea din urmă.

Aşadar, secretarul de stat Mike Pompeo a dat de înţeles că 1 iulie nu e o dată bătută în cuie. Nu e ”sacră”. Dar fiul lui Fred Trump, prietenul lui Netanyahu din anii 80, nu-i va zice ”nu” celui care este şi prietenul său, dacă acesta va decide, în ciuda tuturor generalilor cârcotaşi, că programul trebuie respectat. Poate, îl va convinge să amâne.

Şi dacă dacă ”premierul securitate” va dori, totuşi, să aibă întâlnire cu Istoria chiar în această zi de 1 iulie, când sunt aliniate astrele şi există şi oportunitatea, cine se va putea împotrivi?