Paul Chiribuță, 50 de ani de teatru

Pentru mine, orice s-ar spune, Paul Chiribuță a fost și a rămas actorul.

Chiar dacă viața l-a purtat în felurite poziții oficiale deduse din prima profesie și poate dintr-o anume vocație de a lucra cu oamenii - cum știm a fost asistentul personal al  lui Silviu Purcărete, manager, profesor la un Conservator de stat din Franța, apoi la București unde a condus Facultatea de teatru ani buni - îndrăznesc să spun  că Paul Chiribuță a rămas actor, de multe ori în situația nostalgicului, când funcțiile  l-au ținut oarecum departe de scenă o vreme.

Adeverește această observație faptul că acum, la senectute a revenit cu poftă pe scenă, jucând neobosit acolo unde regizorii care au crezut și cred în el îl cheamă. La Teatrul Toni Bulandra din Târgoviște (Angajare de clovn), la Constanța, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, care l-a fidelizat mai mult decât Bucureștiul și unde a jucat în spectacole remarcabile precum Vrăjitoarele din Salem, A 12-a noapte, Avarul.   

Când mi-a răspuns cu generozitate la solicitarea de a contribui cu mărturii la cartea despre Mălăele, ne-am amintit amândoi de Piatra Neamț, de Teatrul Tineretului și anii debutului său, de Slugă la doi stăpâni, admirabilul spectacol regizat de Iulian Vișa, unde  își exersa cu succes înclinațiile  ludice realizând alături de ceilalți colegi din trupă, Horațiu Mălăele în primul rând care era Truffaldino, cea mai frumoasă demonstrație a momentului privind bucuria de a fi pe scenă, de a inventa colorat și viu într-un spectacol commmedia dell`arte gen care trăiește în marginea realității pe care oglinda teatrului o face uneori să nu se mai recunoască (Juca rolul Pantalone).

La Teatrul Bulandra a făcut parte din trupa mereu celebră pe care genius locci o obliga pe vremuri  să aibă steiff teatral și uman. A jucat și în echipa lui Ducu Darie, în admirabilul  spectacol cu Poveste de iarnă, de pildă.

 Boieria proverbială din Teatrul Dnei Bulandra și mai târziu al lui Liviu Ciulei, i-a priit fiindcă ajuns pe meleagurile Franței s-a putut adapta ușor la stilul occidental către care trăgeau cu ochiul și artiștii de nobilă spiță ai Bulandrei. Acolo a fost profesor la Limoges, dar nu și-a refuzat experiențele scenice practicând o franceză ce s-a dovedit compatibilă cu a nativilor. L-am văzut într-un spectacol cu L`annonce faite a Marie de Paul Claudel, al unei mici companii  din Chartres alături de soția sa Ana Ciontea, unde amândoi aduceau pe lângă talent experiența unei școli de teatru apreciată (IATC–ul de odinioară).  

Ca decan al facultății de Teatru pentru scurtă vreme  a lăsat numai amintiri frumoase, datorită stilului său elegant de a se comporta în societate și nu în ultimul rând, competenței, inclusă în fișa postului dar care uneori rămâne doar acolo.

Paul Chiribuță este, pot spune, un model al unui mod  de a trăi teatrul și în teatru cu pasiune, dar fără încrâncenare și ambiții deșarte, iubind și respectând scândura scenei și pe cei care pășesc pe ea.

 Fiind un om de cultură, un intelectual cu preocupări și dincolo de cadrul strict al meseriei, s-a pliat cu decență pe orice situație, chiar și atunci când cei care nu l-au vrut în posturi de decizie au crezut că-l umilesc. Ei au pierdut și s-a văzut, fiindcă au contraire, actorul a continuat să-și demonstreze calitățile  văzându-și de drumul său cu motivație lăuntrică și deci solidă.

Și dacă teatrul românesc ar avea mai mulți de Chiribuță, ar duce-o în orice caz mult mai bine, cel puțin ca imagine.

La cei 50 de ani petrecuți în brațele Thaliei îi urăm vânt în pânze și-l asigurăm de prețuirea pe care o merită.