„Pas cu pas“. Profesiunea de credinţă a lui Klaus Iohannis

Klaus Iohannis, preşedintele ales, şi-a lansat cartea la Gaudeamus FOTO Adevărul / David Muntean

Cine caută, pe lângă talent literar, poveşti bucolice despre Sibiul breslelor şi al comunităţilor etnice nu va rezista pînă la ultima pagină. Klaus Iohannis nu are talentul literar al lui Varujan Vosganian. „Cartea şoaptelor” face din politicianul de origine armeană un nou Sadoveanu. „Pas cu pas” nu face din Klaus Iohannis un Churchill. Încă.

Acum, că a ajuns preşedinte, Klaus Iohannis e constrîns să-şi asume cartea „Pas cu pas” - bestseller al editurii Curtea Veche - drept o profesiune de credinţă.

Un străbunic a fost ceasornicar. Un ceas-două mai ticăie încă, perfect calibrate şi azi. Dar Klaus Iohannis şi-ar fi dorit mai curînd să-i parvină sculele acestui strămoş din spiţă, al cărui talent nu l-a moştenit. Şi-a pus, ca tot românul priceput, gresie şi faianţă în casă. I-a plăcut tot timpul să lucreze ceva manual. „Nu sunt un tip extrem de îndemânatic, dar nicidecum stîngaci.” Klaus Iohannis vorbeşte despre sine cu o rindea alături. De cîte ori i se pare că a decapat prea multe calităţi, harşti, le scurtează decent, cu un gest de dulgher poate amator, dar ferm.

„Pas cu pas” e şlefuită cu măsură: discursul n-are asperităţi, dar e apăsat. Cine caută o retorică şocantă nu şi-a găsit artistul. Cine vrea un festival de anecdote, glumiţe şi complicităţi, să încerce altă librărie. Cine vrea o dare de seamă pragmatică, de dascăl făcut primar, să se înarmeze cu răbdare şi încredere.  „Încrederea nu mai este o întîmplare, are deja o istorie şi un sens.” „Dovada mea este Sibiul.”

N-are figuri de stil, dar are nuanţe. Între dascăl şi profesor există o diferenţă majoră. Citiţi-o, la mijloc e vorba de vocaţie. Ca dascăl, Klaus Iohannis şi-a fixat indulgenţa faţă de elevii săi, pe o scară de la 0 la 10, pe la 6-7. Nu contestă nimeni că, îndrăgostiţi deja de preşedintele nostru, scara indulgenţei  noastre (de cititor) va fi sărit cu vreo două puncte, cu plus. Şi ce dacă, atît timp cît luciditatea e cea care mânuieşte rindeaua.

Cel mai greu îi va fi lui Klaus Iohannis să gestioneze, pas cu pas, capitalul de indulgenţă pe care l-a primit la plecare.

Nu e Mesia, citim întruna printre rînduri, dar tare i-ar mai plăcea să facă un pic de curăţenie în Templu, să zică „ia poftiţi” de faceţi ordine în afacerile publice, în daravelele primarilor, ale partidelor politice, în studiourile televiziunilor tabloide...

Nimeni nu e naiv: cartea respiră şi un aer convenţional, sunt destule fraze pline de clişeele bunului gust şi ale împlinirii pe toate planurile. Dar mesajul pe care vrea să-l transmită „Pas cu pas” e cel al unui raport performant surprinzător: „un oraş mic capabil de a pune la punct un program de anvergură.”

Ce snoavă spumoasă, ce bijuterie literară ar fi ieşit din istoria scaunelor! În centrul Sibiului tejghetarii au fost poftiţi să scoată scaune pe trotuare, ca oraşul să aibă un suflet, să redevină al oamenilor. Şi au scos: scaune de plastic. Primarul a încuviinţat, era, pentru început, un lucru bun. În anul următor Klaus i-a rugat să pună totuşi umbrele mai puţin ţipătoare. Şi oamenilor le-a plăcut. În cîţiva ani bunul gust s-a făcut lege: pe terase n-au voie decît scaune din lemn sau din fier forjat. Şi turiştii au găsit că Sibiul e un burg cochet.

Nu, Klaus Iohannis nu are talentul literar al lui Varujan Vosganian. „Cartea şoaptelor” face din politicianul de origine armeană un nou Sadoveanu. „Pas cu pas” nu face din Klaus Iohannis un Churchill, cu memorii de premiul Nobel. Ceea ce ar putea face din Klaus Iohannis un „Churchill” este mandatul de preşedinte al României pe care îl începe în iarna lui 2014-2015. Ştim, nu preşedintele guvernează ţara. Preşedintele guvernează însă starea de spirit a ţării. Preşedintele poate reforma mentalităţile. Un pas mic la scara unui mandat. Un pas enorm la scara unei ţări bolnave de neîncrederea oamenilor, cangrenată de corupţia din administraţie, tabloidizată de moravurile din presă.

Klaus Iohannis este primul politician care dă impresia că vede, cu sinceritate, şi dincolo de orizont. Să ai răbdare, să construieşti pentru timpul care va veni după tine, să pui problema avînd acest reflex de a gândi implicaţiile viziunii tale pe termen lung, e o noutate în modul de a face politică în România. Şi extrem de riscant: pe termen scurt îţi poţi tăia craca de sub picioare.

„Pas cu pas” poate rămâne un banal titlu de carte politică. „Pas cu pas” poate fi, în politica românească, o noţiune revoluţionară.