Parlamentul proteic şi România lui Procust

În urma alegerilor actuale Parlamentul României a… crescut. Încă 117 parlamentari se vor înghesui în cele două Camere, prea puţine pentru dorinţa de bine public a politicienilor.

Buletinele de vot de la referendumul prin care românii au decis diminuarea numărului de parlamentari au fost date la topit şi transformate în hârtie igienică special concepută pentru latrinele noului legislativ. Membrii PDL-ului, odată aprigi susţinători ai referendumului propus de Traian Băsescu, tac acum mâlc şi-o fac pe niznaiul în buna tradiţie românească a îmbrăţişării principiilor după măsura interesului. Căci astăzi nu le mai convine diminuarea şi nici stagnarea, ci mărirea numărului de parlamentari. Ce-ar fi fost dacă, rămânând fideli ideilor trâmbiţate acum câţiva ani, parlamentarii PDL-ului ar fi refuzat ruşinoasa furişare în Parlament pe uşa din dos, deschisă de legea strâmbă a redistribuirii voturilor? Ce ar fi fost dacă însuşi preşedintele Băsescu le-ar fi cerut acest lucru sau dacă doamna Udrea ar fi anunţat că politica PDL-ului este deasupra aritmeticii meschinăriei şi maşinaţiunilor politice? Sau dacă domnul Blaga, în loc să fie ultragiat de posibilitatea de a nu mai prinde loc în parlament, s-ar fi resemnat să se reîntoarcă la profesia dumnealui până la următoarele alegeri? Ce ar fi fost dacă în loc să vedem pe feţele politicienilor spaima cvasianimalică a unui proletar oarecare ameninţat de concediere am fi văzut împăcarea, relaxarea şi poate chiar bucuria celui care se reîntoarce la exercitarea meseriei sale? Dar cine şi-l mai poate imagina astăzi pe Traian Băsescu comandând o navă? Sau pe Vasile Blaga practicând ingineria? Sau pe Crin Antonescu predând istoria la liceu?

Nu mă interesează care sunt mecanismele electorale şi combinaţiile politice din spatele măririi numărului de parlamentari. Dacă există o lege care permite acest lucru, atunci legea e proastă şi trebuie urgent abrogată. Ceea ce se vede la suprafaţă este mai important şi mai grav decât mişmaşurile din culise. Iar ceea ce se vede este că cea mai înaltă instituţie a unei ţări este ea însăşi instabilă, fluidă şi versatilă. Nesupusă unei rânduieli, se poate mări sau micşora în funcţie de contexte, de interese, de persoane, de alegeri. Dar un organism cu o organizare defectuoasă este un organism bolnav. Ne putem face deja o idee despre cum va funcţiona un legislativ care NU are el însuşi un număr fix de locuri. Putem deja anticipa legile „deschise”, interpretabile, maleabile, de uz personal pe care un asemenea legislativ proteic le va da. Traseismul parlamentar nu va mai mira pe nimeni câtă vreme această caracteristică, deloc accidentală, este cuprinsă chiar în genele Parlamentului României. O instituţie flexibilă este o contradicţie în termeni căci a institui înseamnă a aşeza, a stabili ferm, a pune hotare, a delimita, a orândui, a ordona şi a organiza. Orice instituţie fluctuantă este o calamitate pentru întreaga societate, dar dacă acea instituţie este chiar parlamentul, avem de a face cu un dezastru national. Ce exemplu dă naţiei parlamentul ei amplificându-se ca un boa care devorează o pradă uriaşă? Mesajul este limpede: unde-i lege e tocmeală, cine-mparte parte-şi face, adică exact imperativele de pe frontispiciul lui dar pe dos.

Lărgirea parlamentului României este contemporană cu blocarea posturilor din sectorul bugetar. În timp ce parlamentul scoate la bătaie mai bine de o sută de noi posturi de parlamentari în ţară nu se poate face nicio angajare decât cu condiţia existenţei altor şapte posturi vacante. Cine poate oase roade, cine nu… Clasa politică sfidează şi le râde în nas simplilor cetăţeni, singurii pentru care există rigoare, austeritate şi obligativitate. Vor să intre în parlament mai mulţi politicieni decât numărul de locuri existente? Nu-i nimic, se rezolvă. Mai aduceţi nişte scaune!, strigă Ponta binevoitor. Vrea ţopârlanul să fie simbriaş la stat? Ia aşteaptă mătăluţă până ce vom avea şapte posturi libere, strigă Ponta nervos la mujicul care nu poate pricepe în ruptul capului de ce e nevoie de şapte scaune libere ca să poată sta şi el pe al optulea. Dar de…, nu ştie ţăranul ce-i şofranul. Dacă ar fi ştiut, ar fi ajuns şi el politician versat, deprins cu subtilităţile filosofiei bugetare a statului care prevede un buget ramificat: de austeritate pentru rumâni şi unul expansibil pentru politicieni.

În timp ce România politicienilor este tutelată de Proteu, România simplilor muritori stă sub semnul lui Procust. România politicienilor este făcută după croiala lor şi ajustabilă la nevoie. România politicienilor se lărgeşte sau se îngustează, se măreşte sau se micşorează la cererea clientului. România politicienilor este o Românie pliabilă, modulabilă, plastică şi elastică. Este o Românie care poate suporta orice metamorfoză, orice răzgândire, orice schimbare dictate de interesul personal al politicienilor. De partea cealaltă, se întinde România lui Procust după ale cărei măsuri stricte şi imposibile românii sunt „potriviţi”, ajustaţi, tăiaţi, loviţi, zdrobiţi. Pentru ca Parlamentul lui Proteu să poată exista este nevoie să existe o Românie a lui Procust. Pe strâmtorarea celei din urmă se sprijină darea de mână a celei dintâi.

Nu cheltuielile implicate de creşterea numărului de parlamentari (care, dincolo de ce spune domnul Ponta, vor exista) sunt esenţiale. Importante sunt amorfismul şi indeterminarea pe care parlamentul şi le permite sfidând însăşi ideea de instituţie. Proporţiile „libertăţii” pe care parlamentul lui Proteu şi-o ia în modificarea dimensiunilor de pe o zi pe alta prevestesc proporţiile rigorilor la care urmează să fie supusă România lui Procust.