Pantofii

0
0

 Prin Bucureștiul de la finele secolului al 18-lea apăruseră un fel de circari, cu obiecte exotice, între care un lanț, care se mișca singur, un ochean care îți arăta ce se întâmplă la mii de kilometri distanță și pantofii împărătesei Ecaterina, care exercitau o asemenea putere de atracție, încât de cum ți-i puneai te adora toată lumea.

thumbnail rufăreasa jpg

Evident obiectele astea nu puteau fi văzute decât contra cost. Circarii erau străini, un bărbat cu ochi mari și-o femeie cam ștearsă. Ridicaseră pe Academia Domnească un cort verde, unde se aflau obiectele misterioase. Cine voia să le vadă trebuia să plătească jumătate de taler. Holbatul arăta cu degetul spre prețul scris pe o tablă, iar femeia zâmbea, cu o față albă, de moartă.

Printre cei care făcuseră efortul ăsta financiar, se număra și o rufăreasă, care trăia din cârpit, reparat haine vechi, mai ales lenjerii, călcat, spălat, în fie, tot ceea ce ținea de niște textile casnice, a căror viață merita prelungită.

Pe această rufăreasă obiectele circarilor n-au impresionat-o - până când a ajuns la pantofi. De la prima vedere și-a dat seama că erau niște încălțări imperiale. Nu se îndoia că fuseseră purtați de împărăteasa Ecaterina, pentru că nu semănau cu nicio altă pereche de pantofiori. Erau de un galben spre alb, cu toc rotund, acoperiți parțial cu o ploaie fină de diamante. Strălucirea lor te făcea să visezi și să plângi că te-ai născut rufăreasă. Iar sentimentul ăsta s-a amplificat, după ce femeia, cu fața ei albă, și mișcări de împărăteasă, i-a încălțat. Era ceva în pantofii ăia că te topea  toată, de la felul în care se mișcau pe picioarele ei, la zgomotul pe care îl scoteau tocurile ori la strălucirea uluitoare a briliantelor. Pielea, de-o finețe nemaivăzută, părea vie, modelându-se după picioarele acelei femei, care, pe măsură ce înainta printre șirurile de spectatori, deveneau transparente, ca de fantomă.

Toată această experiență a avut consecințe neașteptate.

În prima noapte întunecată, după ce se culcase toată lumea, rufăreasa a intrat în cortul circarilor și-a furat pantofii împărătesei. Spre marea ei ușurare, circarii n-au făcut tam-tam pe chestia asta, ci a două zi, deja erau plecați din oraș.

Într-o primă fază, rufăreasa i-a ascuns într-o buturugă din curte. Dar după ce a trecut ceva timp, într-o noapte, s-a hotărât să-i încerce. Un pic o strângeau la degetul mic, în rest păreau făcuți petru ea. Și ce încântare! Erau pantofi de împărăteasă, care răspândeau în jur o  lumină de vrăjitori.

Rufăreasa a pășit în stradă, a făcut câțiva pași spre Piața Lipscani. Bucureștiul era luminat de câteva felinare, iar pe ziduri pluteau umbre de trăsuri și de oameni. Viața orașului abia începea, iar rufăreasa se afla în punctul cel mai fierbinte al lumii.

Pantofii strălucitori i-au schimbat perspectiva. În fiecare noapte ieșea în oraș și se lăsa adorată. Pantofii o făceau să pară fermecătoare, niciun bărbat nu putea să-i reziste. Inși care pe timp de zi n-o băgau în seama, în noaptea deveneau disperați s-o atingă. Era adorată, era iubită și avea grijă să dispară la timp, să n-o prindă lumina zilei pe-afară, iar cineva, vreun tâmpit dintre cei care dăduseră jumătate de taler, ca să vadă pantofii împărătesei, să-i recunoască și s-o ușureze de ei.

Viața ei dublă o făcuse și foarte încrezătoare, încât cu timpul  începuse să trăiască periculos. Avea întâlniri tainice prin case străine, petrecea prin ospătării dichisite. Lua parte la licitații și la jocurile periculoase ale bărbaților, între care, foarte la modă, era aruncarea la țintă.

Prin urmare, rufăreasa a sfârșit-o cam prost, înjunghiată în gât, nu se știe dacă din întâmplare sau din gelozie, în tot cazul - exact la un an de când furase pantofii, s-a dus pe lumea cealaltă.

Zăcea moartă, într-una din cafenelele deocheate, de lângă Zlătari, când arnăutul, lăsat s-o păzească, i-a remarcat pantofii și-a rămas într-o uluire totală. Ce-i mai trebuiau? Oricum era moartă. Așa că s-a gândit să-i păstreze pentru a-i face cadou.

Dar pantofii se înțepeniseră cumva, nu mai ieșeau din picioare. Își scosese hangerul, hotărât să meargă până la capăt, când pe ușa acelei cafenele, învăluite în fumuri albastre, a intrat un tip cu ochi mari. Arnăutul s-a tras instinctiv, și-a privit fascinat: femeia moartă, fosta rufăreasă, cu pantofii ei poleiți, s-a ridicat pe picioare. Era albă la față, dar nu ca o moartă, ci ca un spectru iluminat. Bărbatul, cam holbat, a luat-o înainte, iar rufăreasa la un pas după ei.

I-a urmărit în stradă, până când au urcat în trăsură, iar trăsura a dispărut. Prin fereastră, strada Lipscani era pustie, iar deasupra ei plutea un fir de mătase.

Opinii

Mai multe de la Doina Ruști


Ultimele știri
Cele mai citite