Pamflet post-factum. „Numai peste cadavrul meu va putea intra... Cineva” sau Cadavrul viu academic

„Numai peste cadavrul meu va putea intra... Cineva”, iată sideranta amenințare lansată de lugubrul personaj ros  de o nemăsurată, păgubitoare ambiție de a fi recunoscut drept Patriarhul, distribuitor unic al meritelor și drepturilor acordate în schimbul unei oarbe ascultări înveninate de ură, oneros arhitect al unei ierarhii personale pustiitoare, căci supunerea înlătură individualitățile autentic creatoare și le marginalizează ca să facă loc ocupării de către el a posturilor toate, de președinte, de vicepreședinte, de consilier, de președinte fondator, de director general și de acaparator al distincțiilor toate, mergând înainte cu îngâmfarea de a se închipui până și în ipostaza amenințătoare, înfricoșător, de cadavru viu academic, culmea, făcându-ne să-l vedem astfel înghesuit și înțepenit într-o raclă somptuoasă, de fiecare parte împodobită cu două mânere aurite, unul pentru fiecare secretar general și trei pentru vicepreședinții înaltului for cu care aceștia să-l ridice pe năsălie în văzul prostiților din jur, îmbrăcat în costum alb ca un prelat catolic, cu mâinile împreunate pe piept, îngălbenit de scurgerea sângelui înghețat și, între degete, ținând iconița Sf. Mina, izbăvitorul hoților de buzunare și salvatorul păgubiților de tot felul, cu bărbia, obrazul și fruntea albe-vânăt ca varul stins în tainiță și cu buzele tivite subțire și unsuros arcuite rău în jos, ca o urmă lăsată de trecerea unui șarpe veninos, acum aflate într-un tremur necontenit, cadavrul încă viu fiindu-i scuturat ca de un moroi strecurat în trupul lui – care-l făcea să bolborească, nu fără voia lui, celebra rugăciune a lui Cioran:

„Ferește-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domolește-mi tremurul agresiv al corpului și descătușează-mă din încleștarea fălcilor mele. Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine și se întinde în toate membranele, născând în arderea nesfârșitului negru al urii o flacără ucigătoare.

Scapă-mă de lumile născute din ură, eliberează-mă de nesfârșita neagră sub care mor cerurile mele.

Deschide o rază în această noapte și fă să răsară stelele pierdute în ceața deasă a sufletului meu. Arată-mi calea spre mine, deschide-mi o potecă în desișul meu.

Scoboară-te cu soarele în mine și începe lumea mea”.

Acest ansamblu mortuar, ca și când ar fi fost încărcat în dricul primăriei, fusese împins la cererea imperioasă a cadavrului până în fața ușii sacrei aule a celui mai înalt for.

Să nu care cumva să intre, nu neapărat Cineva, ci chiar adevăratul Revizor.