Pâinea lui Dumnezeu

Sunt lucruri pe care le uităm deşi ar trebui să ţinem de ele mai mult decât de orice altceva pentru că ele reprezintă singura definiţie pe care o avem despre noi

Faptul că scriu despre mâncare, că mă invârt in lumea cârciumilor, că am străbătut pământul de la un capăt la altul în căutarea aromelor pierdute au toate legătură cu lucruri ce s-au întamplat acum aproape 30 de ani într-un fund de Oltenie.

Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentată creatoare de pâine pe care am cunoscut-o vreodată. Din mâinile ei bătătorite şi brăzdate de viaţă, de război şi de munca câmpului, pâinea se năştea asemenea unui răsărit de soare: glorioasă şi înduioşătoare. O mâna de om, a cărei înalţime reuşisem să o întrec încă de prin clasa a patra, bunica mea s-a născut în 1914 şi de la vârsta de şase ani a învăţat să facă şi să înţeleagă pâinea. Toată pasiunea mea pentru bucătărie şi mâncare i se datorează în mare parte. Ritualul cu care cernea făina, frământa aluatul şi îl lăsa să se “hodinească”, felul în care ardea cuptorul sau “jera” vatra ţăstului, pioşenia cu care lăsa pâinea proaspăt coaptă să se “întoarcă” (în filosofia ei, sufletul pânii scoase din cuptor avea să umble peste câmpiile unde crescuse grâul şi pe la morile ce-l măcinaseră, iar atunci când avea să se întoarcă era numai bună de mâncat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne arăta nouă, cei ce mâncam, că ne iubeşte.

De fiecare dată când mă mângâia blând cu palma ei aspră, simţeam în briza lăsată în urmă de miscarea mâinii miros de făină, drojdie şi lemne de foc. De atunci de fiecare dată când mănînc pâine e ca şi cum i-aşi săruta mâinile. Mai ştiu sa înşir cel puţin cici feluri în care cocea rodul pământului: pe vatră, în cuptor, în ţest, pe maşină, în scavrada. Fiecare mod de copt avea ce-ul lui si nenumărate reţete de preparare… o întreagă cultură care nu ştiu când si unde s-a pierdut, s-a uitat ca şi cum o ceaţă densă s-ar fi aşezat pe memoria noastră naţională. Deunăzi la televizor am văzut un reportaj dintr-un sat izolat de zăpezi unde oamenii se plângeau că au rămas făra pâine şi au fost nevoiţi să facă. Cum am ajuns aici? Ce himere ale civilizaţiei au putut să ne fure minţile în felul acesta? Când filosofia noastră s-a transformat din “Glasul Pământului” în “Suleyman Magnificul”. E ca în ghicitoarea lui Sorescu  tengheliţă mengheliţă de cârcee tomboliţă.

În casa văruită de pe ”linia” ce dădea în marginea satului, bunicul meu stătea în capul mesei, rupea pâinea şi o împărţea. La finalul mesei, el strângea firimiturile de pe masă în pumn şi le mînca…. ca să nu se piardă. Bunica mea a murit in 2009, iar ultima pâine pe care a făcut-o a fost prin 2005. De atunci nu încetez sa caut în fiecare pumn de faină coaptă un lucru pe care ştiu că e posibil să nu-l mai găsesc niciodată: copilăria.