Pacea minţită din Nagorno Karabakh: Rusia revine puternic în Caucaz, păcălind laolaltă Turcia, Franţa şi SUA

Aşa cum am prevăzut în ajun, Rusia, Armenia şi Azerbaidjan au încheiat un acord pentru Nagorno-Karabakh. Un acord care nu e nici simplu armistiţiu, are elemente de capitulare a Armeniei în război, e departe de a stabili fie şi o pace vremelnică, în schimb oferă avantaje strategice singurului jucător semnatar terţ al acordului, Rusia.

Acordul negociat, semnat imediat după prăbuşirea unui elicopter rus, doborât de azeri la limita teritoriului armean, salvează imaginea lui Putin şi ridică semne de întrebare despre cum au acceptat semnarea şi păcăleala trasă de ruşi Turcia, Azerbaidjanul şi, mai ales, Armenia. În subsidiar, câştigul Rusiei e dublu deoarece, dincolo de câştigul direct, Moscova a tras ţeapa şi Turciei, şi Franţei, şi SUA, şi Europei în întregimea sa, şi Iranului vecin prin neimplicarea multilaterală în acord, reţinând doar avantaje strategice pentru sine. Acordul ridică semne de întrebare despre caracterul şi formele diverse ale relaţiei ruso-turce şi cât de libere mai sunt mâinile Ankarei pentru a-şi promova şi aplica politicile în Regiunea Extinsă a Mării Negre independent de Moscova.

Acordul struţo-cămilă pentru salvarea imaginii Rusiei lui Putin

Iată şi cum arată acordul numit Declaraţie, făcut după toate subtilităţile şi normele ambiguităţii de către diplomaţia rusă, şireată şi versată în a câştiga pacea în mai mare măsură decât în a câştiga războaiele în care s-a implicat:

Declaraţia preşedintelui Republicii Azerbaidjan, prim-ministrului Republicii Armenia şi preşedintelui Federaţiei Ruse

Noi, preşedintele Republicii Azerbaidjan I. H. Aliyev, primul-ministru al Republicii Armenia N. V. Pashinyan şi preşedintele Federaţiei Ruse V. V. Putin, declarăm următoarele:

1. Se anunţă o încetare completă a focului şi a tuturor ostilităţilor militare din zona conflictului Nagorno-Karabakh, începând cu 10 noiembrie 2020, ora 00:00 - ora Moscovei. Republica Azerbaidjan şi Republica Armenia, denumite în continuare părţi, se opresc la poziţiile ocupate în prezent.

2. Raionul Aghdam şi teritoriile deţinute de Partea Armeană în raionul Gazakh din Republica Azerbaidjan vor fi returnate Azerbaidjanului până la 20 noiembrie 2020.

3. De-a lungul liniei de contact din Nagorno-Karabah şi de-a lungul coridorului Lachin este desfăşurat un contingent de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în număr de 1.960 militari, cu arme de calibru mic, 90 de transportatoare blindate, 380 de unităţi de automobile şi echipamente speciale.

4. Contingentul de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse se desfăşoară în paralel cu retragerea forţelor armate armene. Durata staţionării contingentului de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse este de 5 ani, cu prelungire automată pentru următoarele perioade de 5 ani, dacă niciuna dintre părţi nu declară, cu 6 luni înainte de expirarea perioadei, despre intenţia de a pune capăt aplicării acestei dispoziţii.

5. Pentru a spori eficienţa controlului asupra punerii în aplicare a înţelegerilor de către părţile în conflict, se înfiinţează un centru de menţinere a păcii care va controla prevederile de încetare a focului.

6. Republica Armenia va returna, până la 15 noiembrie 2020, raionul Kelbajar Republicii Azerbaidjan, iar raionul Lachin până la 1 decembrie 2020, păstrându-şi coridorul Lachin (cu o lăţime de 5 km), care va asigura conexiunea regiunii Nagorno-Karabah cu Armenia şi care, în acelaşi timp, nu va interfera cu oraşul Shusha.

Prin acordul părţilor, în următorii trei ani, se va stabili un plan pentru construirea unei noi rute de circulaţie de-a lungul coridorului Lachin, care să asigure comunicarea între Stepanakert şi Armenia, cu relocarea ulterioară a contingentului rus de menţinere a păcii pentru a proteja această rută. Republica Azerbaidjan garantează siguranţa traficului cetăţenilor, vehiculelor şi mărfurilor în ambele sensuri de-a lungul coridorului Lachin.

7. Persoanele strămutate intern şi refugiaţii se întorc pe teritoriul Nagorno-Karabah şi în zonele adiacente, sub controlul Biroului Înaltului Comisar ONU pentru Refugiaţi.

8. Se efectuează un schimb de prizonieri de război şi alţi deţinuţi şi cadavrele celor decedaţi.

9. Toate legăturile economice şi de transport din regiune se deblochează. Republica Armenia asigură legăturile de transport între regiunile de vest ale Republicii Azerbaidjan şi Republica Autonomă Nakhichevan, pentru a organiza circulaţia fără obstacole a cetăţenilor, vehiculelor şi mărfurilor în ambele direcţii. Controlul asupra legăturilor de transport este efectuat de către organele Serviciului de grăniceri al FSB al F. Ruse.

Prin acordul părţilor, va fi asigurată construirea de noi rute de transport care vor lega Republica Autonomă Nakhichevan de regiunile de vest ale Azerbaidjanului.

9 Noiembrie 2020

Preşedintele, Republica Azerbaidjan

Primul ministru, Republica Armenia

Preşedintele, Federaţia Rusă

Război cu un singur învingător: Rusia

Dacă e să ne uităm pe text, acesta e mai relevant pentru cele pe care nu le spune decât pentru cele pe care le menţionează. Înţelegem, astfel, din text că e o declaraţie a trei lideri politici, dintre care doi implicaţi în conflict, semnată de un al treilea care se erijează indirect în mediator şi responsabil în regiune, Federaţia Rusă. Şi e un acord în care niciuna din părţile din conflict nu a câştigat, deşi poate ridica semne de întrebare şi pretenţii în funcţie de perspectiva negocierilor ulterioare. Dar sigur părţile au pierdut prin stabilirea pe teren, practic fără limite temporale, a forţelor ruse cu rol de menţinere a păcii, eliminând atât alte forţe ale unor actori din regiune sau cu relevanţă globală. Şi chiar alte formate – vezi cel de la Minsk.

Turcia a tunat de furie (mai ales în raport cu Azerbaidjanul care a semnat) când a văzut ce presupune acordul: noi trupe ruse în Caucaz, pe teritoriul azer proaspăt eliberat – la dimensiuni reduse, ce e drept, dar cu mult echipament militar – dar şi într-o formă de no man’s land, pe ceea ce a mai rămas din Nagorno Karabakh sub controlul armean; absenţa sa de la masa de negociere şi de pe teren – deşi discuţiile şi negocierile s-au făcut pe direcţia Moscova-Ankara (anunţul preşedintelui azer, Ilham Aliev, că trupele turce ar fi pe teren a fost infirmat şi de tăcerea turcă, şi de Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Putin, chiar dacă Serghey Lavrov a lăsat uşa întredeschisă asupra acestei posibilităţi, dar în formă neangajantă.)

Armenia pierde tot teritoriul aflat în Azerbaidjan - în limita frontierelor recunoscute oficial - inclusiv cele 7 districte tampon luate de la azeri în războiul 1988-1994 – 4 cucerite de azeri aproape complet, două cedate de armeni până la 20 noiembrie, altul la 15 noiembrie; pierde partea de Nagorno-Karabakh aflată în posesia azerilor, iar pe cealaltă parte pierde prezenţa militară şi trebuie să accepte şi reîntoarcerea refugiaţilor, probabil dublată de o formă de control a populaţiei locale; pierde şi teritoriul său sudic, care e cedat azerilor – sub controlul FSB şi organelor de frontieră ruse - făcând legătura între teritoriul azer propriu zis şi exclava Nakhicevan.

Acordul nu a implicat nici un stat occidental, nici Turcia, nici membrii grupului Minsk al OSCE, care au fost umilite. Turcia a fost obligată să lase coridor de trecere trupelor ruse pentru a ajunge în Armenia şi în regiunea Nagorno/Karabakh. A fost o afacere rusă, pe care oricât ar fi încercat Aliev să o facă să arate ca o victorie, tot o afacere unilaterală şi fără Turcia pe teren a rămas. În plus, prezenţa militară rusă rămâne, practic, sine die. Iar această prezenţă încurcă şi perspectivele azere, şi pe cele armene, şi pe cele turce. Şi alterează şi marile strategii din regiune, repunând în discuţie relaţia ruso-turcă. Te întrebi oare de ce au acceptat textul Azerbaidjanul şi Turcia, mai ales că Baku era bine plasat pe teren înaintea semnării documentului?

Capitulare necondiţionată a Armeniei şi perspectiva schimbării de regim la Erevan

Rusia câştigă prezenţă militară suficientă în Nagorno-Karabakh, singurul conflict îngheţat de unde lipsea cu trupe şi control. Apoi, presiunea e enormă pentru a determina debarcarea lui Pashinyan şi schimbarea de regim la Erevan într-unul profund pro-rus, după anticipate. A umilit şi ocolit toate celelalte categorii de actori interesaţi la ora asta de situaţia din regiune. Şi, în perspectivă, riscă să nu mai plece şi să altereze sensibil proiectele strategice din Regiunea Extinsă a Mării Negre.

Rusia poate primi şi premiul schimbării de regim la Erevan, acolo unde populaţia protestează şi a luat cu asalt Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia, cerând socoteală liderilor armeni actuali, premierului pro-european şi pro-reforme Pashinyan. Iar viitorul guvern va fi neapărat unul pro-rus, dacă se ajunge până acolo. De altfel, Rusia nici nu e interesată de pace, ci doar de intrarea trupelor sale în inima Caucazului – fapt consumat imediat. Rămâne dubiul asupra motivaţiilor acestui acord. Erevanul poate contesta declaraţia, în cazul schimbării de regim, ca şi armenii din Nagorno-Karabakh, care nu sunt nici parte, nici semnatari ai declaraţiei/acord.

Azerbaidjanul se trezeşte din nou cu trupe ruse pe teritoriul naţional, cu o relaţie tensionată cu Turcia, dar recuperează cele 7 districte ale sale, are deja o parte importantă din Nagorno-Karabakh-ul în sine, obţine o victorie de prestigiu, simbolică şi profund relevantă în regiune, împotriva duşmanului său etern; obţine şi coridorul prin sudul Armeniei către Nakhicevan. În plus, dreptul la repatrierea refugiaţilor îi dă posibilitatea ca să câştige direct şi restul regiunii, prin condiţiile de stabilire pe teren a cetăţenilor azeri, care se pot dovedi majoritari în viitor.

Turcia pierde o poziţie importantă, câştigată anterior la nivel simbolic, prin negocierea bilaterală cu Rusia a declaraţiei. Dar şi capul de pod pentru a juca în liga mare, în aceste negocieri, respectiv revenirea în forţă în Caucazul de sud cu forţe de menţinere a păcii sau în centrul de comandă de observare a situaţiei de pe teren. E de înţeles nedumerirea implicită şi absenţa oricărei referiri la conflictul din Nagorno-Karabakh în discursurile oficiale turce, care par să fi amuţit complet pe acest subiect după anunţul anterior despre negocierile cu Rusia pe Nagorno-Karabakh.

Nemulţumirile Turciei, furia Azerbaidjanului, umilinţa Armeniei, absenţa SUA, UE, Franţei, Formatului Minsk

Între lucrurile pe care nu le prevede acordul/declaraţie se află multe elemente ce pot constitui obişnuitele păcăleli, prevederi cu dublu sens, spaţii ambigue şi deschise interpretărilor rău voitoare sau utilizabile ulterior ale Rusiei. Astfel, nu ştim de unde se retrag trupele armene şi care trupe armene – ale Armeniei însăşi sau şi combatanţii din Nagorno- Karabakh cu tot armamentul lor? (vezi articolul 4).

Tot aici, apare a doua categorie(?) posibilă de trupe ruse, trupele de menţinere a păcii – pe lângă cele de la coridorul Lachin, stabilite în detaliu, care însă riscă să rămână sine die (sau sunt subiectul prevederii cu reînnoirea mandatului la 5 ani?). Nu ştim rolul lor deplin în interiorul enclavei armene, cum nu ştim cine administrează regiunea rămasă, nici a cui e – revine Azerbaidjanului suveran? Are un statut special garantat de ruşi (varianta Transnistria, Donbas şi modelul Kozak)? Se autoguvernează cumva?

Aceste elemente sunt extrem de importante, pentru că ele sunt relevante în stabilirea locuitorilor Nagorno-Karabakhului rămas la etnicii armeni din Azerbaidjan de mâine: vor statua cine poate rămâne – ca locuitor al regiunii legitim – şi cine trebuie să plece – militari, armeni veniţi din Armenia însăşi sau transplantaţi din Siria – şi cine vine – refugiaţii azeri care trăiau în întreaga regiune, nu numai în regiunile înconjurătoare. La fel de importantă rămâne suveranitatea – azeră – şi controlul efectiv – comunitatea armeană din Azerbaidjan. Sub ce formă, se integrează? Sau rămâne în continuare o formă de enclavă controlată/garantată de ruşi?

Avem şi multe alte puncte care lipsesc, mai ales în spaţiul sancţiunilor/pedepselor. Şi dacă armenii nu se retrag şi nu eliberează zonele  / districtele ocupate? Şi dacă nu se retrag din Nagorno Karabakh? Şi dacă intervine o nouă răbufnire a violenţelor? Trupele ruse rămân pe teren între tabere, cu riscul major de a fi lovite, la rigoare. În acelaşi timp, pentru Armenia poate fi o revelaţie deplină situaţia curentă, în care realizează că Rusia lui Putin a vândut-o pentru a o pedepsi pentru orientarea sa pro-europeană şi occidentală şi că garanţiile ruşilor nu sunt credibile şi sunt elemente şi pârghii ce se pot îndrepta împotriva Erevanului şi independenţei Armeniei. 

Pauza de întremare din războiul neterminat

Relevanţa prezenţei ruse în regiune, de dimensiuni şi mai ales cu statute neclare până la urmă, este mai mare decât pentru cei doi combatanţi – Azerbaidjan şi Armenia – sau pentru Georgia vecină, aflată din nou între focuri, între această prezenţă rusă şi cea de pe propriul teritoriu. Ea vizează şi interesează şi Turcia - lăsată afară din Caucaz (deşi, contra unor pertractări şi avantaje clare, poate ar putea fi cumva implicată, până la urmă, într-o formă pentru a limita costurile şi presiunile ulterioare venite la Moscova din partea Ankarei). În orice caz, orice formulă de implicare leagă Turcia de Rusia şi limitează acţiunile Ankarei în terţe spaţii, creând dependenţe şi interese greu de detaşat aici.

Dar această prezenţă rusă influenţează fundamental echilibrele strategice din Regiunea Extinsă a Mării Negre. Accentuează suspiciunea în legătură cu caracterul şi resorturile relaţiei complexe ruso-turce. Aduce o dimensiune militară rusă în mijlocul unei zone în apropierea frontierei cu Turcia. Ridică suspiciuni asupra perspectivei de implicare pentru puterile regionale din cadrul formatului Astana şi asupra implicării Iranului în formatul regional de supervizare a păcii şi de comandă. Şi în primul rând creează o nouă bătaie de cap Occidentului, prin complicaţia şi categoriile de prezenţă militară de aici.

Pe de altă parte, declaraţia nu este şi nu are valoarea unui act juridic, nu aduce a acord de pace, nici măcar a armistiţiu, deşi pare o capitulare deplină a Armeniei însă în braţele Rusiei, nu în faţa Azerbaidjanului cu care s-a bătut. Astfel, ea nu încheie războiul, ci doar pune o pauză cât să permită stabilirea unei poziţii de avantaj strategic Rusiei şi o pârghie de influenţă regională. Contestarea şi debarcarea premierului armean Nikol Pashinyan, eventual înlocuirea sa cu un lider naţionalist mai intransigent, riscă să reîmpingă regiunea la război.

Apoi, neacceptarea acordului de către etnicii armeni din Nagorno-Karabakh, în primul rând a statutului de cetăţeni ai Azerbaidjanului, şi înfrângerile suferite pe teren care pot relansa conflictului sunt o altă sursă posibilă de relansare a confruntării. Şi chiar dacă nu există azi forţa şi resursele ca să o ia de la capăt, perspectiva revenirii asupra temei e evidentă, la următoarea iteraţie, după acumularea resurselor necesare. Armenia rămâne înfrântă şi neîmpăcată cu situaţia, de aceea riscă să revină la conflict deschis, ca şi Azerbaidjanul, nemulţumit că nu îşi vede reîntregit teritoriul pe deplin, dacă evoluţiile stagnează. Dar atunci, când violenţa va fi relansată, toate mişcările vor fi condiţionate de Rusia şi nicio soluţie regională sau occidentală nu va mai fi la îndemână.