Ostaticii frontului politic

Acum însă, ceea ce se anunţa drept o ordinară reglare de conturi declanşată de un incident nefericit pe care unii au vrut să-l ascundă a degradat într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe... moarte politică. O ţară întreagă e nevoită să existe în regim de front...

Am stat câteva ore în faţa calculatorului încercând să-mi adun gândurile. După atâţia kilometri de editoriale, postări pe bloguri, analize şi pretinse analize, câte s-au scris în ultimul timp, ce să mai zici despre „criza politică“? Orice ai scrie, rişti să fii trecut într-o tabără sau alta. Îl critici pe Filat – eşti de-al lui Plahotniuc; îl atingi cu-n cuvânt pe Plahotniuc – gata, te-ai înverzit, eşti pldm-ist. Ca să nu mai amintesc de ce păţeşti dacă îndrăzneşti să-i zici lui Mihai Ghimpu că n-are dreptate!.. Pe loc începe să se caute prin buzunare ca să-ţi cumpere oase să te saturi!..

În ultimele aproape două luni, trăiesc de parcă aş fi pe front. Nici „7 aprilie“ nu-mi mai pare atât de grav ca nebunia ce se întâmplă acum. Atunci, în 2009, era clar who is who - în plus, s-a terminat repede... Acum însă, ceea ce se anunţa drept o ordinară reglare de conturi declanşată de un incident nefericit pe care unii au vrut să-l ascundă a degradat într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe... moarte politică. O ţară întreagă e nevoită să existe în regim de front... Şi nu-mi mai pare atât de idioată istorioara povestită de o prietenă, care, la un moment dat, copil fiind, a alergat la maică-sa s-o întrebe dacă într-adevăr a început războiul. O speriase titrarea de la ştirile prezentate de Tamara Kotosova (dacă o ţineţi minte, sigur sunteţi născut în URSS) - „Jivotnovodcestvu - udarnîi front“...

Ce-ar spune oare colega mea, dacă ar fi copil? Ce spun copiii de astăzi, văzându-şi părinţii înjurând televizoarele, găsindu-le „vinovate“ de faptul că buletinele de ştiri seamănă a cronici de război? Cine şi ce a zis... Cine şi pe cine n-are ochi să-l vadă... Cine şi cui i-a dat la bot... Şi cum a răspuns - dacă mai are ce răspunde - cel cu botul (pe moment, cel puţin) bătut.

Ieri, politicienii ne-au servit o nouă porţie de declaraţii „tari“, ireconciliabile, şi-au trimis din nou, în emisie directă, săgeţi otrăvite. Iar noi iarăşi am stat cu ochii lipiţi de ecrane, ca nu cumva să scăpăm vreun „breaking news“ de pe frontul politic sau vreun episod din „wikileaks-ul moldovenesc“.

Ştiu, nu toată Moldova stă seara cu ochii pe posturile de televiziune autohtone: pe mulţi îi doare - deja sau dintotdeauna - în cot de ceea ce face şi ce zice clasa noastră politică. Primii se gândesc „încotro“ să-şi facă bagajele şi la ce naiba le-a trebuit credit de la bancă pentru a-şi cumpăra nişte nenorociţi de metri pătraţi chişinăuieni. Ceilalţi... mereu i-au crezut fraieri pe primii, iar mizeria în care continuă să se bălăcească este argumentul care le întăreşte convingerea că nu au greşit când, în zi de alegeri, au optat pentru frigărui şi în defavoarea urnei de vot. Şi poate chiar nu au greşit...

Se mai întâmplă oare ceva în Republica Moldova, în afară de luptă politică? Printre şuieratul de bombe-cuvinte, lansate non-stop de politicieni, aproape că dispar oamenii normali cu viaţa lor cotidiană. Pentru că unui om normal îi este jenă să recunoască, a câta oară, că a devenit ostaticul celor cărora le-a încredinţat, cu speranţă, viitorul. Şi nici să ceri să demisioneze toţi nu are rost. Ce ar schimba nişte anticipate? În cel mai bun caz ne-am alege cu aceiaşi „eroi“ la cârma ţării, doar că fără câteva zeci de milioane de lei în buget. Dar ne-am putea trezi şi cu o reeditare a nopţii de coşmar din 25 spre 26 februarie 2001, când comuniştii reveneau în cel mai democratic mod la guvernare...

Şi din nou, ei, „elita“ - roşie, verde, albastră sau de altă culoare politică - vor fi vedetele (fie că vor urla de fericire că au câştigat puterea sau de ciudă că au pierdut), iar noi, muritorii de rând, vom rămâne ostaticii.

P.S.„Biroul pentru Relaţii cu Diaspora a lansat discuţiile privind dezvoltarea conceptului Programului Birthright în Republica Moldova (drept dobândit prin naştere). Acest program oferă copiilor din diasporă, care nu şi-au văzut încă niciodată sau de foarte mult timp ţara de origine, şansa de a-şi vizita patria. Scopul programului este să fortifice conexiunea celor născuţi peste hotare cu Republica Moldova“. Citeam ieri ştirea asta şi mă gândeam la nepoţelul meu născut acum o lună în Germania. Oare de ce şi-ar dori părinţii lui „să-i fortifice conexiunea cu Republica Moldova“?