Oraşe de altădată

„Piaţă la Râmnicu Vâlcea”, de Amedeo Preziosi

De câte ori trec prin Râmnicu Vâlcea, oraşul în care m-am născut pe 27 noiembrie 1939, evit strada unde mi-am petrecut copilăria: în locul casei demolate se ridică un bloc „oribil“. Când m-am născut eu, în toamna în care începea cel de-Al Doilea Război Mondial, Râmnicu Vâlcea n-avea mai mult de 25.000 de locuitori şi semăna cu multe alte oraşe româneşti, mai ales din Oltenia, Muntenia sau Moldova.

Doar cele din Transilvania erau cu adevărat urmaşe ale burgurilor medievale. Deosebirea sărea în ochi ori de câte ori traversam munţii pe Valea Oltului până la Sibiu, pe drumul copilăriei mele, străbătut de zeci de ori, în vacanţele de vară, după ce părinţii mei fuseseră titularizaţi profesori în oraşul de pe Cibin. Aspectul patriarhal era dominant în Râmnicu Vâlcea. Oraşul nu era canalizat.

Vidanjele constau în care cu boi dotate cu butoaie mari şi furtunuri, care lăsau în urmă un miros pestilenţial. Casele erau împrejmuite de curţi pietruite şi de grădini. Cea în care m-am născut avea în plus o „curte a păsărilor“, în care existau, nefolosite, un grajd şi un imens coteţ pentru porci. Amândouă adăposteau tot felul de lucruri care pe noi copiii ne fascinau, dar al căror rost ne scăpa. Nu ţin minte să-i fi întrebat pe bunicii noştri la ce folosiseră cândva. Probabil că voiam să păstrăm sentimentul de mister de care le înconjurasem în imaginaţia noastră.

Alte minunăţii erau în podul casei, ascunse după pânzele de păianjeni la fel de groase ca plasele de pescari, care nu ne împiedicau să cotrobăim după voie ore în şir. Am remarcat ulterior că literatura română e plină de farmecul podurilor din copilărie.

Biserici în stil brâncovenesc

Casa, astăzi demolată, se afla pe o stradă destul de aproape de centru, al cărei nume, schimbat de câteva ori în decursul anilor, e strict legat de istorie. În timpul războiului, se numea „Episcopiei“. Nu întâmplător: Episcopia Râmnicului se află cinci sute de metri mai sus.

La începutul deceniului şase, când arestarea părinţilor noştri ne-a adus din nou pentru trei ani la Râmnicu Vâlcea, în custodia bunicilor materni, strada fusese rebotezată „Ştefan Gheorghiu“, după numele unui fost erou comunist, asasinat, dacă nu mă înşel, de odioasa burghezie, când PCR se afla în ilegalitate. După 1980, adierea de proaspăt naţionalism a făcut ca numele să devină „Argeş“. În fine, după 1989, i-a fost redat numele de altădată.

La capătul de jos, strada ajungea sub treptele impunătoare pe care se urcă şi azi pe dealul Capela, de unde, printre clădirile Bibliotecii, fostului Tribunal (străjuit de o zeiţă legată la ochi, care, odată cu transformarea în Bibliotecă, purta în mână făclia cunoaşterii) şi Judecătoriei, rămasă judecătorie, se deschidea perspectiva măreaţă a bulevardului care ducea la gară. Cum se vede, oraşul nu era lipsit de clădiri impozante. Caracteristica o dădeau însă bisericile în stil brâncovenesc, cu turlele subţiri, răsucite delicat. Şi casele boiereşti, cu pridvor sau scară de piatră la intrare, mai rar, cu marchiză.

Spre deosebire de alte oraşe, patrimoniul cu pricina a supravieţuit în bună parte epocii blocurilor comuniste. Chiar şi acestea arată mai omeneşte decât în alte oraşe.

„Nu sunt un nostalgic“

Patriarhală era şi viaţa în Râmnicu Vâlcea, până târziu. Cea mai mare parte a celor necesare traiului zilnic se făceau în gospodărie, ca la ţară. Fructele, legumele, carnea de pui sau de porc erau, toate, din producţie proprie. Din oraş, care avea doar câteva magazine (farmacii, bodegi, alimentare, papetării), nu cumpăram decât zahăr, sare, pâine, gaz lampant şi alte două sau trei lucruri, cum ar fi rechizitele şcolare. Nu-mi amintesc să fi existat magazine de mobilă sau de utilităţi gospodăreşti.

Orăşenii le aveau demult pe ale lor, iar ţăranii nu invadaseră încă oraşele. Când bunicii mei n-au mai putut îngriji grădina, ne duceam la piaţă, care era, spre regretul mamei când ne-am mutat, mult mai bogată şi mai ieftină decât aceea de la Sibiu.

Nu existau frigiderele de azi. Casele aveau însă pivniţe răcoroase şi, de la o vreme, apăruseră lăzile frigorifice, în care se puneau blocuri de gheaţă, aduse la poartă de un băiat de vârsta mea pe un cărucior cu două roţi.

Ne încălzeam cu lemne. Sobele erau de teracotă, mari şi măiestrit împodobite. Din cauza creşterii preţului, la bucătărie se gătea tot mai des pe lămpi cu gaz, care, ars, mirosea îngrozitor. Ba chiar şi în dormitor, gazul înlocuise lemnele şi era folosit în sobiţe numite godinuri, încălzind repede şi bine, dar doar atâta timp cât erau aprinse.

De câte ori trec prin Râmnicu Vâlcea, evit strada pe care m-am născut. În locul casei, demolate, cum spuneam, se ridică un bloc oribil. Terenul din spate, unde se întindeau curţile şi grădina, mi se pare cu mult mai mic decât cel din amintirea mea. Prezentul îngustează tot ceea ce amintirea lărgeşte. Nu sunt un nostalgic. Dar mă întreb de ce inconfortul de ieri are un farmec pe care confortul de azi l-a pierdut.