Opinie separată: denegarea de dreptate. De ce cred că judecătorul de la Curtea de Apel Ploiești avea dreptul să judece cauza, iar ICCJ trebuia să facă la fel

Nu sunt judecător la ICCJ, dar îmi permit să am o opinie separată, atât față de cea exprimată de magistrații din completul care a judecat recursul împotriva „hotărârii de la Ploiești”, cât și față de cea, similară, a unor personalități avizate din domeniul jurisdicțional (cum ar fi judecătorul Cristi Danileț), sau al contenciosului constituțional (cum ar fi fostul președinte al CCR Augustin Zegrean), sau a unor demnitari cu atribuții în domeniul justiției (cum ar fi ministrul Justiției, Radu Marinescu).

FOTO ICJ.org

Ce au spus cei menționați

Cristi Danileț: „O instanţă de judecată nu poate suspenda sau anula o decizie a CCR, cum e cea de anulare a alegerilor prezidenţiale din decembrie 2024” (postare pe pagina personală de facebook, citată de Pro Tv).

Augustin Zegean: „Deciziile Curții Constituționale nu pot fi verificate, atacate nicăieri, nicio instanță, nico altă instanță din lumea asta nu poate să anuleze sau să nu știu ce să facă cu o decizie a Curții Constituționale; Constituția însăși prevede că deciziile CCR sunt general obligatorii, deci asta înseamnă că nu mai pot fi atacate, nu mai pot fi anulate” (interviu la B1Tv, 25.04.2025).

Radu Marinescu: (hotărârea) „este contrară jurisprudenței de contencios administrativ din România a ultimilor 30 de ani; din 1990 încoace, niciun judecător nu a cenzurat acte ale Curții Constituționale a României” (citat de Hotnews, 25.04.2025).

Prima observație pe care o fac este că în cauza la care ne referim nu este vorba despre o decizie, cum, în mod greșit afirmă primii doi, ci despre o hotărâre (Hotărârea nr. 32 a Curții Constituționale), diferența dintre cele două tipuri de acte fiind esențială, după cum voi explica în continuare.

Apoi, nici cea de a treia afirmație, a ministrului Justiției, nu este adevărată, deoarece în jurisprudența de contencios administrativ au mai fost cenzurate acte ale Curții Constituționale: exempli gratia, Hotărârea nr. 1/2017 a CCR a fost anulată, în parte, prin Sentința nr. 2924/2018 a Curții de Apel București, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 2792/2021, pentru că a încălcat drepturile unei persoane.

Spre deosebire de aceste opinii și față de multe altele similare în conținut, teza mea este următoarea: prin decizia din 25.04.2025, dată ca urmare a recursului declarat împotriva hotărârii prin care Curtea de Apel Ploiești a anulat Hotărârea 32/2024 a CCR de anulare a alegerilor pentru președintele României, Înalta Curte de Casație și Justiție, mai precis, statul român, a încălcat dreptul fundamental al reclamantei de acces la justiție. Mai mult, în dispozitivul deciziei/ comunicatul ÎCCJ se afirmă că cererea reclamantei este inadmisibilă, iar instanțele de judecată nu sunt competente general (pentru a judeca hotărârile Curții Constituționale).

Și mai precis, suntem în situația unei denegări de drept, cu referire la dreptul fundamental de acces la justiție.

Voi încerca să îmi formulez argumentele cât mai clar, astfel încât să fie facil de înțeles, inclusiv de persoane care nu au studii juridice și nici activitate sau preocupare în domeniul jurisdicțional.

În opinia mea lucrurile stau așa (o să explic pe puncte, pentru a fi mai facil de urmărit):

Activitatea electorală implică arbitri care veghează la buna și corecta desfășurare a procesului electoral (începând de la depunerea de candidaturi, până la campania electorală, numărarea voturilor, validarea rezultatelor alegerilor).

Arbitrii la care mă refer sunt agenți administrativi, cu atribuții de autoritate de stat și se numesc „birouri electorale”: birouri electorale de circumscripție, birouri electorale municipale, birouri electorale județene, birou electoral central.

Activitatea birourilor electorale se materializează prin hotărâri ale acestor organisme, care sunt cenzurate pe cale ierahică și apoi în instanțele de judecată.

Spre exemplu, dacă o persoană (candidat sau alegător) consideră că i-au fost încălcate drepturi electorale, sau alte drepturi în timpul procesului electoral și în legătură cu acesta, sesizează biroul electoral competent. Mai concret, dacă, să spunem, o persoană reclamă încălcarea unui astfel de drept și organismul competent e biroul electoral municipal, iar acesta îi respinge contestația, persoana se va adresa biroului electoral superior, în speță biroului electoral județean; dacă și acesta îi respinge contestația, se adresează instanței de judecată, în virtutea dreptului fundamental de acces la justiție, pentru apărarea dreptului fundamental încălcat (competente sunt instanțele de contencios administrativ); la fel, dacă s-ar fi adresat (conform competenței) biroului electoral județean: răspunsul negativ al acestui organism ar fi generat o contestație la biroul electoral central, a cărui hotărâre ar fi fost contestată în fața instanțelor de judecată.

Există însă anumite acte/fapte a căror analiză intră în competența Biroului Electoral Central, ca prim organism sesizat, cum ar fi cele privind alegerea președintelui României. Cum aceste acte, la rândul lor, trebuie să poată fi cenzurate, și cum Biroul Electoral Central este în vârful ierarhiei birourilor electorale, legea electorală a reglementat această competență în sarcina Curții Constituționale, care se pronunță prin hotărâre împotriva, sau în favoarea Biroului Electoral Central.

Urmând firul întins până aici rezultă în mod clar și evident că, în materia electorală cu privire la alegerea președintelui României, ca organism de cenzurare a hotărârilor Biroului Electoral Central, Curtea Constituțională este tot un organism arbitru electoral; ceea ce înseamnă că hotărârile acestui organism ar trebui să poată fi atacate în instanța de judecată, în virtutea aceluiași drept fundamental menționat: dreptul de acces la justiție.

Este adevărat că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și nu pot fi atacate în instanțele de judecată naționale, dar asta în ceea ce privește rolul Curții de actor în contenciosul constituțional, aici însă vorbim de un alt rol al Curții Constituționale, un rol administrativ în procesul electoral, pe care și-l materializează prin hotărâri și nu prin decizii.

De altfel, aici intervine și distincția dintre deciziile și hotărârile Curții Constituționale: observăm că în Constituția României se spune doar despre deciziile Curții că sunt general obligatorii, în art 147, nu și despre hotărâri.

Mă întorc acum la cazul de la care am pornit. Înalta Curte de Casație a decis că plângerile împotriva hotărârilor Curții Constituționale (în materie elecorală) sunt inadmisibile, adică nu pot fi judecate pe fond, mai exact, nu pot fi judecate de instanțele de judecată, care ar fi necompetente general.

Aceasta este definiția denegării de drept: instațele, în opinia ÎCCJ, ar trebui să refuze să judece cererile de judecată cu care au fost învestite. Cu atât mai mult cu cât, cel puțin pe anumite spețe (care privesc strict alegerea președintelui României), nu există o prevedere a Convenției europene a drepturilor omului care să poată fi invocată la Curtea de la Strasbourg.

Alegând o paralelă: să presupunem că situația nu s-ar fi întâmplat la alegerile pentru președintele României, ci la cele privind alegerea membrilor Parlamentului și, pentru identitate de rațiune, BEC ar fi invalidat alegerile (la acest tip de alegeri acesta este organismul administrativ competent, ultimul care putea fi sesizat pe cale administrativ-electorală). Dacă un cetățean s-ar fi plâns împotriva hotărârii BEC de invalidare a alegerilor, iar BEC îi respingea contestația, acesta se putea adresa instanței de judecată, iar plângerea ar fi fost judecată pe fond, atât de către o curte de apel, cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un eventual recurs.

În acest al doilea caz, persoana vătămată într-un drept fundamental s-ar fi putut adresa justiției pentru apărarea dreptului pretins, pe când în primul caz, deși același drept fundamental a fost încălcat, persoanei i s-a respins acțiunea ca inadmisibilă, prin denegare de drept (conform deciziei ÎCCJ), prin încălcarea dreptului fundamental de acces la justiție.

Iată o situație discriminatorie (nu neapărat în sens strict, tehnic, juridic). Este un subiect de reflecție asupra echilibrului între puterile statului și asupra modului în care instanțele de judecată, ca ultim actor național la care ne putem adresa, pot interpreta sau chiar contesta hotărârile CCR, având în vedere importanța lor în protejarea principiilor și a drepturilor fundamentale statuate în Constituția României.

Cum s-a ajuns la această denegare de drept și cine a generat-o

În motivarea ei (dedusă, deocamdată, din publicarea dispozitivului deciziei), Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a putut baza decât pe prevederile Legii 47/1992 de funcționare a Curții Constituționale, care precizează că deciziile și hotărârile CCR sunt general obligatorii. Articolul prin care este reglementată această teză este neconstituțional pentru că adaugă la Constituția României cu privire la hotărârile CCR, situație care conduce la încălcarea dreptului fundamental de acces la justiție, ca în cazul de față. De ce? Pentru că în Constituția României se precizează doar despre deciziile Curții Constituționale că sunt general obligatorii și asta în exercitarea atribuțiilor Curții în chestiuni de contencios constituțional (privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor de Guvern, tratatelor etc) și nu în domeniul administrativ (electoral).

ÎCCJ a confundat puterea judecătorească cu controlul constituționalității, confuzie care, în cazul descris, conduce la încălcarea dreptului fundamental de acces la justiție. Or, Curtea Constituțională nu și-a exercitat atribuțiile în chestiuni de contencios constituțional, ci în domeniu electoral, administrativ.

Așadar, fără să comentez hotărârea pe fond, consider că judecătorul Curții de Apel Ploiești a procedat corect judecând cauza cu care a fost învestit, cu singura greșeală că nu a sesizat Curtea Constituțională, în cadrul procesului, cu privire la neconstituționalitatea prevederilor pe care le-am menționat mai sus. Desigur, același lucru îl putea face și Înalta Curte de Casație și Justiție, cum această excepție putea fi invocată și de persoana care a deschis procesul.

Rămâne ca Avocatul Poporului să sesizeze de urgență Curtea Constituțională cu privire la acest aspect.

În situația în care ne aflăm, însă, avem o hotărâre în care o instanță de judecată (cu nivel de curte de apel) afirmă că, în speța dată, Curtea Constituțională a încălcat legea prin emiterea Hotărârii 32/2024. Cu alte cuvinte, ca să pun degetul pe rana CCR, avem o hotărâre judecătorească, necontrazisă, neanulată pe fond, prin care o curte de apel decide că anularea turului al doilea al alegerilor din Decembrie 2024 a fost nelegală. Iar ÎCCJ, singura care ar fi putut răsturna această hotărâre, pe fond, nu a făcut-o.

Rămânem, printre altele, cu următoarea dilemă: dacă Curtea de Apel a dat o hotîrâre nelegală, atunci ÎCCJ o putea răsturna admițând recursul după analiza fondului și în baza unei pronunțări pe fond. Dacă, însă, Curtea de Apel Ploiești a emis o hotărâre legală, înseamnă că CCR a emis o hotărâre nelegală, anulând tutul al doilea al alegerilor, ceea ce este foarte grav. Dacă ceea ce s-a întâmplat în procesul electoral din Decembrie prezenta vicii de natură a anula alegerile, atunci anularea trebuia făcută în mod legal, transparent și cu o explicare clară, publică, a motivelor. În caz contrar, s-a creat un precedent periculos, iar cei care ar trebui să fie anchetați sunt cei care au creat precedentul, și nu magistratul care a soluționat o plângere folosind prevederi legale, cel puțin în ceea ce privește procedura de judecată, contrar a ceea ce susțin magistrații ÎCCJ.

Îmi rezerv, pentru un alt articol, o a doua opinie, cu privire la modul în care sunt numiți membrii Curții Constituționale, opinie pe care, de altfel, am invocat-o și într-o excepție de neconstituționalitate respinsă de CCR în 2014.