Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai mitocan din ţară?

De fapt, mitocanul se uită degeaba în oglindă, fiindcă nu vede nimic real, vede numai ce vrea el. E ca şi cum ai trânti un rinocer pe cântar, iar el s-ar da jos ţopăind de bucurie că are numai 24 de kile.

Cei mai periculoşi mârlani nu sunt însă cei care scuipă, înjură, latră, înghiontesc, murdăresc, se scobesc. Nu. Cei mai nocivi sunt bădăranii care te momesc, promit, îţi pupă mâna când au nevoie de tine, apoi dau o copită-n găletuşa cu virtuţi şi îţi răstoarnă pe jos toate speranţele.

M-am ambalat pe tema asta fiindcă, de curând, am fost nevoită s-o ascult vreo şase ore pe o prietenă care mă sunase să vin urgent la ea. Avea o voce sughiţată, credeam că n-am semnalul bun la telefon, dar pe urmă, văzând că am destule liniuţe, am realizat că laringele ei n-avea semnal, de fapt. Am fugit la ea cu sufletul zbârlit, mă gândeam că s-a înţepenit în ceva. Mi-a povestit că bărbatul cu care a locuit patru ani plecase de tot, în lipsa ei, îşi luase şi boccelele, iar asta fără nicio explicaţie. Ea plecase dimineaţă la serviciu, se pupaseră pe bot ca de obicei, iar când s-a întors, ia-l de unde nu-i. L-a sunat, dar avea telefonul închis. Nu-şi lăsase nicio şosetă în casa ei, îşi luase până şi peria cu care se spăla pe spinare. Niciun mesaj, niciun bileţel lipit de frigider, nici măcar un ”du-te naibii, fată”.

De atunci, a trecut o săptămână, ea habar n-are unde s-a dus cel mai tâmpit dintre pământeni. Ştiu, asta nu e doar mitocănie, are circumstanţe agravante. Voiam doar să spun că există o pătură mult mai mojică decât ţopârlanul de pe stradă: indivizii care-şi bat joc de oamenii de lângă ei. Oameni care i-au iubit, i-au cocoloşit, i-au iertat, i-au crezut. Faptul că eu folosesc doar forma masculină nu înseamnă că n-avem şi mitocance. Sunt la fel de multe ca semenii lor mai păroşi. Când s-o-mpărţit norocul cromozomilor, au fost repartizaţi în tabere egale.

Aveam pe vremuri un şef care ne dăduse pe toate cu capul de tocul uşii pe care se repezea să intre primul, probabil pe principiul că l-a făcut mă-sa manager. Aştepta femeile să-l salute primele, iar la şedinţă ne ţinea în picioare, în timp ce el clefăia pizza şi ne poruncea câte ceva, cu gura plină. În prezent, mocofanul lucrează – pardon, stă degeaba - la o firmă unde câştigă trivial de mult.

Rămâne să stabilim cine mănâncă zilele altora mai eficient: nesimţiţii care ne calcă pe bombeuri în metrou şi tot ei sar să ne muşte? Sau nemernicii specializaţi în ţepe sentimentale? Culmea e că ăştia se detestă şi între ei. Mi-amintesc că o fostă colegă de clacă mi-a spus odată: ”În puii mei, ce mă enervează proastele astea de-aici care vorbesc cu <ce pana mea>!”.