Oglindă, oglinjoară...

Educaţia începe, încet-încet, să ocupe o parte din prim-planul sferei publice din România. O face, cel mai adesea, prin scandaluri, infracţiuni şi mai puţin prin restabilirea încrederii în sistemul Educaţiei. E un adevăr că niciun sistem educaţional nu poate fi mai bun decât sunt oamenii care lucrează în acel sistem. Dar asta nu e totul.

Statistici, analize, rapoarte şi alte tipuri de documente indică faptul că, pentru a obţine o cât mai bună performanţă a celor educaţi, competiţia pentru posturile din sistem trebuie să fie reală, chiar stimulată astfel încât cadrele didactice să fortifice arhitectura sistemului şi să crească nivelul rezultatelor.

Orice sistem din societate are, însă, tendinţa naturală de conservare a status-quo-ului. Ideea de competiţie este acceptată greu. Orice sistem, la rându-i, face parte dintr-o arhitectură socială mai amplă, care este modelată de decizii politice, administrative.

Sistemul educaţional din România acceptă greu ideea că unii pot fi mai buni decât ceilalţi.

Observaţi la câte concursuri pe post didactic sunt înscrişi mai mulţi candidaţi. Cred că sunt puţine. De regulă, concursul camuflează promovarea pe post a cuiva. Concursul nu e deschis în mod real chiar dacă e făcut public, cum o cere legea. Structura postului e făcută astfel încât se potriveşte mănuşă persoanei care urmează să promoveze.

Deciziile politice care afectează sistemul educaţional, de mai mulţi ani, nu numai că reflectă imprecizia sau incompetenţa, dar, mai mult, acreditează ideea că poţi face orice schimbare în aproape orice moment. Ideea este catastrofală: nu numai că e afectată continuitatea structurală a sistemului, dar schimbările, alături de scandaluri, erodează continuu încrederea în funcţionarea corectă, performantă a sistemului.

Educaţia este un pact de încredere nedeclarat ca atare între stat-sistemul educaţional-părinţi-şcoli-elevi/studenţi. Tu îţi ”dai” copilul la grădiniţă, la şcoală etc. Zilnic, sunt ore din viaţa copilului tău care aparţin şcolii. Adolescenta aceea este la gimnaziu, la liceu un număr mai mare de ore pe zi. Studentul acela merge la facultate, la cursuri, laboratore, seminarii un număr mare de ore pe săptămână. Părinţii au încredere că fac  bine când îşi înscriu copiii la şcoala X, se mai ceartă cu ei când aceştia au opţiuni  diferite pentru facultate. Pentru mulţi părinţi, din păcate, interesul faţă de Educaţie slăbeşte după ce copilul a intrat pe traseu. Părinţii încep să ştie mai puţin ceea ce se întâmplă cu educaţia, cu instruirea copiilor lor. Mergem pe încredere. Când aceasta este trădată sau contrariată, aleatoriul, neîncrederea  prind aripi. Şi, fireşte, nu facem (aproape) nimic.

Ce mai e de făcut atunci când…a fost odată ca niciodată un Pact pentru Educaţie, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost semnat în 2008 de către toate partidele politice. Partidele se angajau “solemn” (!) să realizeze 8 obiective, să aloce 6% din PIB. Ar fi interesant de văzut cum au respectat partidele acest Pact. Ce s-a ales de “solemnitatea” angajamentului? Dar a fost oare un angajament real?

Această încredere a fost trădată şi mai este încă, în mod frecvent. Nu sunt accidente. Numărul infracţiunilor academice semnalate în media sau al celor despre care comunităţile academice au cunoştinţă, dar faţă de care nu iau poziţie, indică serioase carenţe, morale dar şi administrative, ale sistemului. Lor li se adaugă, însă, şi “apărători” ai sistemului care, parafrazând, se uită în oglinda Educaţiei şi întreabă: ”oglindă-oglinjoară, care este cel mai curat sistem din ţară”; “Educaţia, măria ta” - răspunse duhul (lui Potemkin) din oglindă.

Încrederea în Educaţie este trădată şi atunci când onoarea devine un cuvânt inexistent în vocabularul celor surprinşi/surprinse în flagrant de incorectitudine în parcursul academic.

Plagiatul, copierea ilicită sunt infracţiuni academice oriunde (voi reveni asupra acestui subiect). Când multe pagini din lucrarea ta sunt copiate ilicit din lucrarea altcuiva, şi faptul e adus la cunoştinţă publică, de ce sentimentul onoarei nu se manifestă? A vorbi despre onoare azi, la noi, pare o naivitate, o reminiscenţă dintr-o civilizaţie dispărută, rămasă într-un muzeu dezafactat. Cei care cred încă în valorile simple ale Educaţiei, cele pentru care merită să munceşti, pentru care merită să nu cedezi în faţa incompetenţei, a lipsei de onoare, a incorectitudinii, ar dori, cred, un semnal major că Educaţia, Şcoala reprezintă valoarea majoră a societăţii noastre, sistemul care ar trebui să “producă” încontinuu. Cum ştim deja, o demisie de “onoare” nu rezolvă nimic. Ea nu este un semnal major.

Cine şi ce pot da acest semnal azi?