Oaspeţi şi debuturi la Opera din Bucureşti

Ionuţ Pascu ESTE Don Giovanni! Acum aproape doi ani, baritonul Ionuţ Pascu a debutat în rolul titular din „Don Giovanni” de Mozart în spectacolul Operei Naţionale Bucureşti. De curând, l-am revăzut în aceeaşi producţie.

A fost evident, au trecut doi ani de acumulări, cu benefice rezultate. Sigur pe el, artistul îşi expune glasul generos cu acelaşi aplomb, cu aceeaşi autoritate prin care domină sonor auditoriumul. Numai că în construcţia vocală oferită arhetipalei scriituri a „operei operelor”, servind detaliat dramaturgia, a intervenit acum cu o gândire analitică, minuţioasă, ce a îmbinat sunetele de forţă cu cele moi, în „mezzavoce”. Şi-a maleabilizat robusteţea de glas şi a conferit discursului muzical multe intenţii de expresie. Exemplele au fost la tot pasul, de la rostirea subtilă a unor recitative la accentuările de manieră italiană, bine integrate în frazele muzicale, înfăţişând admirabil complexitatea personajului. Virtuozitatea în dificila arie „a şampaniei”, amploarea şi extensia vocii au fost remarcabile, cu o culminaţie prin spectaculoasa notă de La natural acut, de forţă, nescrisă de Mozart în tabloul morţii eroului, dar cu care a adăugat tensiune nu numai prin penetranţă sonoră, dar şi prin faptul că a fost emisă dintr-o imposibilă poziţie, culcat pe spate, în clipa în care eroul îşi găseşte pieirea în vârtejul focului. Cu alură scenică de... donjuan, Ionuţ Pascu este, astăzi, un Don Giovanni român de anvergură, cu valenţe ce îl recomandă pentru expunerea rolului pe scenele internaţionale.

Celălalt bariton al serii a fost Cătălin Ţoropoc, Leporello. Şi la el, preocuparea în direcţia perfecţionării, a pătrunderii adâncite în psihologia personajului a fost evidentă faţă de acelaşi spectacol - reper (pentru mine) din 2013. Nu pe de-a-ntregul. Aria „Madamina” a rămas uniformă şi monocoloră, fără umor, insinuări şi aluzii, în schimb în actul secund (în recitative, scene sau în aria „Ah, pietà! Signori miei!)”, artistul a diversificat bine expresia şi adresarea. Tânărul Ţoropoc poate să-şi cânte vocea rotundă, bogat timbrată, caldă, şi în condiţiile unor nuanţări sporite.

Cu inteligenţă, cu frazare elegantă susţinută de o bună respiraţie, cu legato şi accente de sorginte italiană, tenorul Andrei Lazăr a învăluit rolul Don Ottavio în sonoritate plăcută, lirică, aşa cum se cuvine. Păcat că nota de La natural înalt („... nunzio vogl’io tornar”) din aria „Il mio tesoro intanto” a dezvăluit o carenţă pur tehnică. Este unicul pas care mai trebuie făcut pentru ca Andrei Lazăr să devină un important tenor liric.

În rolul Donna Elvira, a debutat mezzosoprana Oana Andra, muzicală, cu potrivită înţelegere a pesonajului, pe care l-a redat dinamic, energic, temperamental, patetic chiar, cu glas împlinit şi îmbelşugat în armonice. A străbătut cu succes dificultăţile portativului, inclusiv cele generate de tempii aproape fără respiro ai ariei „Mi tradì quell’alma ingrata”, în care a arătat siguranţă absolută în dezvoltarea agilităţilor. Observ că artista a fost programată şi în celelalte reprize ale producţiei, în stagiune, ceea ce înseamnă revenirea (în sfârşit!) la vechea şi buna practică de consolidare imediată a unui debut. Spectacolele ce vor urma, în afara eradicării emoţiilor, îi vor prilejui şi netezirea unor asperităţi sau stridenţe, inclusiv o mai bună concentrare a sunetelor acute, pe alocuri.

Cu glas calitativ şi argintat, nu întotdeauna focusat şi omogen, soprana Simona Neagu a fost Donna Anna.

          Deliciosul cuplu Zerlina – Masetto a revenit excelentei mezzosoprane Maria Jinga (voce strălucitoare senzual – expresivă, sonorităţi pline, cu abilităţi în preluarea vocalizelor) şi basului Iustinian Zetea (dezinvolt şi simpatic, totuşi câteodată imprecis în intonaţie la rostirea recitativelor).

          Personajul Comandorului a fost interpretat imperativ de basul Marius Boloş.

În ansamblul spectacolului, nu pot să nu remarc jocul de scenă al tuturor, implicarea şi dăruirea cu care a fost conturată diversitatea de caractere. Este o probă că acest „Don Giovanni” este bine întreţinut, aşa cum s-ar cuveni să se întâmple cu  toate producţiile Operei Naţionale, în special cu cele vechi.

          La pupitru, Vlad Conta a dirijat cu competenţă, într-o conducere echilibrată ca tempi, care a asigurat fluiditatea lecturii. A soluţionat rapid câteva izvoare de decalaj, o intrare eronată a Donnei Anna în cvartetul din primul act sau incertitudini ale aceluiaşi personaj în aria „Non mi dir”. Sonorităţile orchestrale au fost bine cumpănite vizavi de platou, singura excepţie aflându-se în scena morţii lui Don Giovanni, când nu a ţinut cont de acustica îmbunătăţită a fosei, dezvoltând prea multă forţă.

Debutul Celliei Costea în „Aida”

Din când în când, prima scenă lirică bucureşteană invită în spectacole curente, aşa cum este de dorit, cântăreţi români care îşi desfăşoară activitatea în afara ţării. Este un vechi deziderat al publicului, care are intenţia să-şi facă o idee proprie, fără să apeleze la cronici străine sau vorbe purtate în vânt.

Rezidentă la Atena, Cellia Costea este genul de artistă cu „fascino timbrico”, cum spun italienii. De o culoare vocală rară, consistent, generos îmbrăcat în armonice calde, rotund, fără asprimi, fluent dezvoltat pe ambitusul de soprană lirică-spintă, cu volum important şi pătrunzător în sală (a dominat copios toate ansamblurile), glasul Celliei Costea are capacitatea de a fermeca de la primul sunet.

Este darul nativ, după care începe arta. Arta ilustrată printr-o aprofundată cultură de stil, prin pătrunderea în spiritul partiturii verdiene, prin desenul impecabil al frazelor muzicale, modelate în accente şi culori, pe care le înzestrează omogen şi inteligent cu întregul evantai dinamic, de la pianissime (pe tot registrul) la sunete intense, de forţă. Inflexiunile de glas sunt răscolitoare prin frumuseţea timbrală pusă în slujba pasiunii, trăirii ardente şi personajul Aida este redat în toată complexitatea sa, de la durere la revoltă, de la speranţă la resemnare.

Pete în soarele orbitor al prestaţiei? Puţine. Câteva impreciziuni de intonaţie în „Numi, pietà del mio soffrir”, un Do culminant al ariei Nilului, pe care însă Verdi l-a dorit cât mai „dolce”...

La Opera Naţională, Cellia Costea a fost o Aida de vis. Un vis cu parfum îmbătător.

Mezzosoprana Andrada Roşu a arătat o importantă progresie în interpretarea personajului Amneris, faţă de apariţii anterioare bucureştene. Acum, vulcanica artistă clujeană este sigură şi calitativă pe impulsivele note de Si bemol acut ale duetului cu Radamès, ca şi pe finalul (La natural) al scenei judecăţii. Vocea sa strălucitoare comunică un dramatism puternic, care îi potenţează timbralitatea solidă şi bogată. Pe asemenea premise, nu înseamnă că, după un început mai prudent în primul act, în cel secund Andrada Roşu nu a cântat mai „soft” şi ademenitor chemările de îndrăgostită „Ah! vieni, vieni, amor mio” sau nu a străbătut emoţii diverse, de la insinuări la furie şi accese de mândrie, în duetul cu Aida, ceea ce arată un studiu de detaliu.

În atenţie trebuie să-i stea câteva aspecte de omogenizare, pentru trecerea cât mai cursivă la registrul grav al vocii (cu impresionante sunete în emisie „de piept”), luând ca pilde rostirile „... figlia de’ Faraoni” (actul al doilea, duetul cu Aida) sau „...di morte io già provai” (actul al IV-lea, duetul cu Radamès).

          În condiţiile penuriei de voci indigene, tenorul Daniel Magdal, venit din Germania, a devenit în ultima vreme stăpânul absolut al rolurilor de factură lirică-spintă pe scena bucureşteană. Nu este rău, dar nu trebuie uitat că publicul doreşte şi varietate. Ca Radamès, a fost şi de data aceasta corifeul acutelor prelungi, pline de „squillo” eroic, care au îndepărtat gândul de la sporadice intonaţii mai puţin precise, de la sunete mai „deschise” sau de la unele expresii tânguitoare, în special pe frazele registrului central.

          Pentru Ştefan Ignat, interpretarea rolului Amonasro este rodul experienţei sale în scriiturile dramatice, pe care le serveşte cu voce solidă, viguroasă şi timbru adânc rezonant. A fost în actuala lui formă, bună, dar au existat momente („No: tu non sei colpevole...”  - terţetul cu Aida şi Radamès din finalul actului al treilea), în care concentrarea baritonului a scăzut şi intonaţia corectă a suferit.

De la Viena a sosit basul Dan Paul Dumitrescu, angajat în ansamblul celebrei Opere de Stat. În rolul Marelui Preot Ramfis, a surprins plăcut, de la primele fraze, prin glasul voluminos şi impunător, cu preţioasă culoare neagră, prin ţinuta vocală autoritară şi ştiinţa expunerii discursului melodic.

În alte roluri au cântat basul Marius Boloş (un Rege cu timbru cald, dar destul de puţin convins la întâmpinarea victoriosului Radamès în tabloul triumfal), tenorul Valentin Racoveanu (Mesager neaşteptat de... verist în puţinele măsuri care îi revin) şi soprana Simona Neagu (Marea Preoteasă, cu voce aerată). 

Contradictoriu s-a arătat la pupitru dirijorul Alexandru Samoilă din Republica Moldova. Înclinat către violenţă, către sonorităţi excesive (până şi o voce „mare” ca a Andradei Roşu a avut de luptat cu ele în scena judecăţii), a dezvoltat o politică agogică destul de ciudată. După „rubati” nelalocul lor în Preludiul operei, accelerările imposibile dinaintea momentului reîntoarcerii lui Radamès de la război au lăsat impresia unei concepţii dezordonate. Surprinse, ansamblurile din fosă şi de pe scenă s-au „concurat” ritmic de câteva ori. Poate singura secvenţă în care echilibrul a guvernat în totalitate, prin tempi potriviţi, a fost scena din templu, solemnă şi emanând sacralitatea cerută.

La final, un corolar. Pe termen scurt, prima scenă lirică a ţării pregăteşte premiera cu „Manon Lescaut” de Puccini. A invitat-o cineva pe frumoasa Cellia Costea pentru rolul titular?

Şi încă. Orchestra Operei Naţionale Bucureşti este în progres. Totuşi, pe când numirea unui director muzical, dirijor, aşa cum se obişnuieşte peste tot în lume? Ar oferi o construcţie continuă şi stabilă a ansamblului instrumental care, acum, prin invitarea multor baghete străine, absoarbe cunoştinţe, dar nu în mod coerent, unitar. În plus s-ar asigura corelarea optimă cu corul (care beneficiază de un conducător de geniu, Stelian Olariu), cu comprimarii (se ştie, valoarea lor este cheia recunoaşterii unui teatru bun), cu soliştii, care oricum se schimbă (destul de) des.