O pagină regăsită din istoria rezistenţei anti-comuniste româneşti

Am recapitulat în spaţiul unui comentariu publicat la începutul acestei săptămâni momentele-cheie, motivele şi scopul pentru care, în urmă cu mai bine de 61 de ani, cinci bărbaţi români, conduşi de sculptorul Ovidiu Beldeanu, au pus la cale şi au atacat în noaptea de 14 spre 15 februarie 1955 sediul Ambasadei Republicii Populare Române de la Berna.

Am reamintit, de asemenea, eforturile disperate ale autorităţilor comuniste de la Bucureşti de a-şi convinge nu doar supuşii din ţară, ci şi Occidentul că cei cinci erau intim legaţi de Garda de Fier, de Horia Sima şi că acţiunea lor era astfel gândită încât să dea o lovitură noii ordini de stat din România, pretins nu doar acceptată, ci şi dorită de imensa majoritate a populaţiei. Conducătorii comunişti români ai vremii au dat ordine precise astfel încât presa de la Bucureşti să fie împânzită de articole demascatoare. Semnate, între altele, de Silviu Brucan, Mihai Beniuc şi Petre Dumitriu. Publicate în ziarele de mare tiraj ale vremii, Scânteia şi România liberă, ziare la care erau obligaţi să se aboneze toţi românii. O parte dintre aceste articole au fost difuzate şi în Occident, cu ajutorul unor agenţi aflaţi în solda regimului de Bucureşti, cu scopul, oricum eşuat, de a influenţa nu doar opinia publică de acolo şi mai cu seamă exilul românesc, ci şi procesul deschis de autorităţile de la Berna.

În cursul procesului au fost audiate, în calitate de martori ai apărării, numeroase marcante personalităţi româneşti din exil. Depoziţiile lor au încercat să explice nu doar completului de judecată, ci şi asistenţei şi numeroşilor ziarişti prezenţi în sală nu numai cauzele imediate, ci şi contextul naţional şi internaţional al acţiunii grupului Beldeanu. Să atragă atenţia că gestul celor cinci nu a fost unul pe cont propriu, aventurist, exprimând în chip exclusiv revolta unui grup strict limitat de persoane faţă de falsa revoluţie democrat-populară impusă cu forţa României de tancurile Moscovei, cu ajutorul antinaţionalului Partid Comunist din România. Ci o acţiune ce a dorit să dea expresie, în primul rând, deznădejdii unui popor ce s-a văzut călcat în picioare, condamnat la robie, supus deznaţionalizării şi căruia i se impunea, cu cele mai dure mijloace o ideologie de import, profund străină aspiraţiilor sale intime.

S-au aflat în zilele procesului la Berna şi au fost chemaţi la bară Constantin Vişoianu, Grigore Gafencu, Viorel Tilea, Ion Raţiu, prinţul Nicolae. Iar printre numeroşii jurnalişti ce au asistat la proces s-a numărat şi legendarul Noel Bernard. Pe atunci încă foarte tânăr, nu avea în acel moment decât 30 de ani,  Bernard conducea de puţină vreme Serviciul în limba română al postului de radio Europa Liberă ce, din iulie 1950, atunci  când fusese lansată în eter prima sa emisiune, se identifica drept „vocea României libere”.

Noel Bernard l-a intervievat atunci pe fostul ministru de Externe şi fostul diplomat Grigore Gafencu. A făcut-o la doar câteva ore după ce acesta compăruse ca martor în proces. În urmă cu puţine zile am aflat, graţie rubricii Cultură şi politică susţinută de Victor Eskenasy la acelaşi post de radio care a difuzat în urmă cu 61 de ani pentru prima oară interviul că acesta a fost regăsit. Între timp, înregistrarea-document a fost postată pe site-ul Europei liberă. http://www.europalibera.org/pp/27764151/ppt0.html Ascultătorul român de azi având, astfel, ocazia liberului acces la un document sonor excepţional. Care îi dă acestuia şansa nu doar de a constata ce calitate aveau şi de ce forţă a argumentaţiei dispuneau liderii politici ai României interbelice, ci de a asculta cu sufletul la gură un rechizitoriu impecabil, imposibil de respins, la adresa comunismului, religie seculară de import, întru totul străină, impusă românilor împotriva voinţei lor, şi la adresa comuniştilor români.

Da, se ştie foarte bine. Atacul a vizat un sediu de ambasadă care, conform tuturor normelor dreptului internaţional, e socotită a fi parte a teritoriului ţării pe care legaţia în cauză o reprezintă. Numai că, subliniază încă de la începutul interviului său Grigore Gafencu, „actualii chiriaşi”, „actualii ocupanţi” ai legaţiei româneşti la Berna sunt reprezentanţii unei puteri ilegitime. Ce a făcut din România „o ‚ţară unde nelegiuirea, ilegitimitatea sunt impuse de sus de către autoritate, unde lumea întreagă este ţinută într-un regim de nelegiuire ” Fostul diplomat subliniază că tocmai această realitate a determinat acţiunea celor cinci, „fapte care par nebunii, fapte de o îndrăzneală nemaipomenită” plănuite şi înfăptuite de „aceşti fii ai ţării, cei mai de seamă fii ai ţării, care sunt o fală şi au fost o fală nu doar pentru viaţa publică românească, ci pentru viaţa publică a Europei întregi”.

Încercând să deceleze resorturile intime ale gestului disperat al celor cinci bărbaţi conduşi de sculptorul Oliviu Beldeanu, Grigore Gafencu insistă asupra detaliului că „nu este vorba despre expresia unei deznădejdi individuale”, ci despre „o deznădejde colectivă, o deznădejde care a cuprins şi care înăbuşă sufletul unui întreg popor care nu mai vede ce scăpare îi rămâne, care nu mai vede în ce direcţie îşi poate îndrepta nădejdea”.

Grigore Gafencu insistă în interviul acordat în urmă cu 61 de ani lui Noel Bernard asupra ideii potrivit căreia „constrângerea care se exercită într-un stat comunist se îndreaptă împotriva fiecărui individ în parte pentru a-i băga cu de-a sila în suflet şi în minte o ideologie care e străină de el”.

Fapta celor cinci e motivată de fostul ministru prin deznădejdea de ordin naţional, prin faptul că nu doar Ovidiu Beldeanu, Stan Codrescu, Ion Chirilă, Dumitru Ochiu şi Tudor Ciochină, ci un întreg popor a conştientizat realitatea că România a fost condamnată la condiţia de stat –satelit, prin deznădejdea cu caracter individual şi prin disperarea unei întregi naţiuni căreia cei cinci i-au dat expresie într-un mod dramatic.

Se cuvine menţionat detaliul extraordinar de semnificativ că în timpul mărturiei sale, metamorfozată, aşa după cum lesne ne putem da seama, într-un fără cusur, dur rechizitoriu la adresa naturii criminale a comunismului, fostul mare diplomat, observator atent al vieţii politice internaţionale, a ştiut să aducă în discuţie şi să transforme într-un argument în favoarea apărării grupului Beldeanu fragmente din celebrul aşa-numit Raport secret al lui Nikita Hrusciov la Congresul al XX lea al PCUS: Hrusciov dezvăluia şi punea la zid nenumăratele crime comise în Uniunea Sovietică din ordinul lui Stalin, încercând astfel să-şi consolideze puterea personală. Dar şi să facă uitată condiţia sa de complice la respectivele crime. Secretarul general de atunci al PCUS habar nu avea că vorbele sale reprezintă un act de condamnare al comunismului însuşi. E ceea ce a înţeles, în schimb, foarte bine Grigore Gafencu când reamintea că învinuirile, acuzaţiile, arestările, deportările masive, execuţiile fără proces sau cu proces ticluite care s-au făcut în lumea bolşevică au dus acolo unde duc neapărat asemenea fapte: la nesiguranţă, la groază, la disperare.

Există numeroase indicii că Europa Liberă a acordat o atenţie maximă întregii desfăşurări a procesului. Relevându-i cu exemplară acurateţe şi maximă deontologie toate resorturile şi toate aspectele. Din câte se pare, postul a difuzat chiar un interviu cu Oliviu Beldeanu. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa şi dacă interviul respectiv se mai găseşte, ar fi extrem de bine dacă ar fi pus la dispoziţia ascultătorilor de azi.

Ar mai fi de observat un lucru. Noel Bernard, în calitate de director, a făcut din undele Europei Libere, încă de atunci, aşa cum avea să o facă şi între 1966-1981, anii între care s-a consumat cel de-al doilea directorat al său, un forum de dezbatere extrem de democratic. Bernard a înţeles perfect nu doar motivaţiile profunde ale acţiunii grupului condus de Oliviu Beldeanu, ci şi faptul că numai şi numai undele postului pe care îl conducea puteau reprezenta o şansă dată liberei exprimări de opinii referitoare la multiplele justificării ale atacului. Dar şi al evidenţierii caracterului său generator de controverse. Din câte se pare, Noel Bernard a formulat de la microfonul Europei Libere şi o seamă de rezerve, subliniind faptul că nu acţiunile în forţă, acţiunile ce pot costa vieţi omeneşti pot cu adevărat să slujească idealurile libertăţii. Punând însă deopotrivă în evidenţă şi imensul deficit de libertate dar şi de ilegitimitate care a determinat atacul. Devenit, aşa cum spunea fostul ministru Grigore Gafencu, o expresie e disperării.

Comentariile lui Noel Bernard, scrise în conformitate cu principiile dreptului internaţional dar şi conforme unei superioare deontologii, nu au fost întocmai pe placul acelei părţi mai radicale a exilului românesc. Care, pe diverse căi, a acţionat în vederea înlăturării pe atunci tânărului jurnalist de la conducerea Serviciului în limba română al postului.

Nu ştim exact dacă modul echilibrat în care a acţionat Noel Bernard s-a aflat la originea încheierii primului său directorat la Europa Liberă. Din câte se pare, atunci, în 1958, a fost silită să plece din funcţii întreaga conducere, deci şi directorii americani ai postului.

Opt ani mai târziu, Noel Bernard revenea la conducerea Departamentului pe care avea să îl reclădească din temelii. Cu eficienţa pe care cu toţii i-o recunoaştem astăzi.