O întîlnire imaginară. Despre martie 1848

Cînd redactorul m-a rugat să scriu despre 15 martie, m-am gîndit că nu mai vreau să scriu despre conflicte. Simt că mă transform într-un fel de Radu Tudor maghiar (Doamne, m-au şi trecut fiorii) care scrie numai în contradicţie şi deci vrea să facă mereu rating. De ce nu mi-aş închipui că mă întîlnesc cu un român din 1848? Şi dacă tot îmi imaginez asta, cu cine m-aş întîlni?

Iniţial, m-am gîndit la Bălcescu, om absolut cinstit, inteligent şi inimos, revoluţionar şi scriitor, dar un prieten mai în vîrstă, mare cunoscător de paşoptism mi-a atras atenţia asupra unui volum foarte interesant.

În volumul Documenta neglecta (Arhivele Naţionale ale Ungariei, Budapesta 2oo8) sunt publicate documentele omise din volumele consacrate documentelor referitoare la revoluţia din Transilvania de la 1848. În studiul introductiv istoricul clujean Samu Benkő relatează cum au fost introduse aceste documente de Victor Cheresteşiu şi „aruncate” de Ştefan Pascu, aşa cum ne povesteşte şi cum s-a transformat titlul Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania (volumul I. a apărut în 1977 cu acest titlu) în Documentele privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania (acesta este titlul volumului II. din 1979, dar Transilvania n-a fost ”ţară românească” la vremea aceea - a făcut parte din Monarhia Austro-Ungară). Cred că nu e vorba aici atît de naţionalismul unui istoric preţuit de mulţi, ci de provincialismul şi perspectiva îngustă a dictaturii, însuşiri pe care le-a lăsat moştenire multor români şi maghiari deopotrivă, deci de un fenomen.

Oricum, în volumul redactat şi editat de Benkő (acesta a făcut parte din colectivul care a copiat documentele şi a lucrat la seria ”revoluţionară”) am găsit nişte lucruri extraordinare. „Noi romînilor, în timpurile aceste numai cu ungurii trebuie să dăm mîna şi cu alt neam nu, căci numai ei sunt nouă preteni adevăraţi fiindcă ei voesc pacea şi fericirea a mijloci în toată ţara.” (pag. 9.) Asta e un pasaj din manifestul tinerilor români din Pesta către „fraţii romîni”, manifest scris conform ipotezei lui Cheresteşiu de Sigismund Pop sub influenţa evenimentelor din 15 martie de la Pesta. 

Sau: „Ungurii şi saşii ne roagă să ne unim cu dînşii, aceasta noi o şi vrem, dară subt aceste condiţiuni: 1. Cum că noi să fim a patra naţiune receptă în Ardeal, togma cu acele drepturi care le au şi ungurii şi limba noastră să rămâne nevătămată. (auziţi, fraţii mei unguri??) (...) 4. Să să uniască toată Transilvania cu Hungaria.” (pag. 126.) Sunt rîndurile scrise de George Stanciu, seminarist în anul I. la Blaj către preotul Petru Acs din Vârşolţ.

Nu vreau să spun prin aceste exemple că românii „i-au iubit” pe maghiari şi asta demonstrează cu vîrf şi îndesat ce naţie extraordinară sunt maghiarii; vreau să spun numai că a existat un moment în revoluţia de la 1848-1849 în care cele două popoare s-au apropiat şi că e curios că academicianul Pascu a omis şi aceste documente (şi altele, fireşte) din volumele redactate de el (Cheresteşiu a murit în 1971).

Cu cine aş vrea să mă întîlnesc, deci, cu cine aş vrea să stau de vorbă? Cred că poate fi şi Bălcescu acolo, dar în primul rînd cu Sigismund Pop şi cu George Stanciu. Oare ce au sperat ei? Oare au fost dezamăgiţi? Dacă da, cum? Nimic nu m-ar interesa mai mult. Ei ar vorbi în maghiară, eu, româneşte. Ar fi o întîlnire de zile mari.