O cursă sisifică: ajungerea din urmă a ţărilor dezvoltate

În toate componentele spaţiului public ne întâmpină sintagma ,,ajungerea din urmă” de către România a ţărilor dezvoltate. În plus, frecvent, oricare eveniment, decizie, fapt social sau conduită cotidiană sunt comparate cu standarde din ţări occidentale sau din America de Nord.

Rareori, se fac trimiteri la ţările vecine nouă, iar când sunt, ele le indică, de obicei, ca modele de neurmat. Se fac referiri la tot felul de clasamente în care România apare, inevitabil, pe ultimele locuri.

Există convingerea că România trebuie să atingă statutul de ţară dezvoltată continuându-şi drumul în direcţie opusă subdezvoltării pentru ca măcar generaţiile viitoare să trăiască într-o ţară cu o economie performantă. 

De multe ori apare intrebarea: de ce România, ţară europeană  nu reuşeşte să ajungă din urmă ţările occidentale, luate ca reper de civilizatie si dezvoltare economică?

Românii au avut de luptat, timp de sute de ani, cu subdezvoltarea. Decalajele  economice s-au acumulat încă din secolul al XVI-lea, după cum demonstrează, argumentat, istoricul Bogdan Murgescu în România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010. Decalajele economice s-au mărit, ţările dezvoltate au devenit mai bogate, iar ţara noastră s-a străduit, permanent, să le recupereze, însă fără succes.

Există o mentalitate şi o conduită ale celui dintr-o ţară apreciată ca fiind mai puţin dezvoltată, anume aspiraţia de a ajunge la nivelul celor din urmă, de a trăi ca în Occident sau ca în America.

Adeseori, cei dominaţi de comparaţia cu standarde europene sau americane uită sau neglijează faptul  că, într-un interval de numai 90 de ani, românii au trecut prin evenimente cu efecte directe asupra dezvoltării: participarea la primul război mondial, Unirea din 1918, raptul teritorial din 1940, participarea ţării la cel de al doilea război mondial, schimbarea formei de guvernamânt prin abolirea monarhiei şi adoptarea, fără consultarea populară, a regimului republican, instaurarea comunismului şi revoluţia din decembrie 1989, intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană. La orice nouă schimbare de paradigmă de dezvoltare, România a pornit cu marele handicap al unei economii insuficient dezvoltate şi cu o asemenea economie s-a realizat  statul român modern.

Cunoscând atâtea schimbări radicale şi violente ale structurilor sociale, economice şi politice, într-un timp atât de scurt, poate societatea românească să-şi propună ajungerea din urmă a ţărilor occidentale? Un răspuns amplu este dificil de formulat în acest cadru. Încercăm succint câteva explicaţii prin reliefarea succesiuni istorice a poziţiei românilor faţă de ţările dezvoltate.

În secolul al XIX-lea  elitele priveau spre Franţa, aceasta fiind modelul de societate, ce ar fi fost oportun pentru români. Iată, de pildă, Ion C. Brătianu considera Franţa pentru români „sora lor mai mare“, „protectoarea lor naturală“, cel mai bun exemplu de realizare a scopurilor sale politice şi ideologice, aşa cum scrie în Memo­riu asupra Românilor dat împăratului Napoleon al III-lea din 1853. Modelul francez era adoptat fără constrângeri, prin procesul de aculturaţie, deci prin transformări culturale consimţite de grupuri sociale româneşti datorită influenţei civilizaţie şi culturii franceze. Legăturile elitelor cu Europa Occidentală s-a realizat prin intermediul limbii franceze astfel încât aceasta  a devenit limbă de comunicare cotidiană între anumite grupuri româneşti, ceea ce a trezit reacţii, cum a fost acea a lui N. Iorga afirmată, la 13 martie 1906, în conferinţa pentru apărarea limbii române, iar urmarea fost boicotarea unui spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu o piesă jucată în întregime în limba franceză.

În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea o bună parte a elitelor intelectuale şi politice s-a format în Franţa încât stilul de viaţă franţuzesc este dominant în în marile oraşe, iar Bucureştiul era numit Micul Paris, contranstant însă cu modul patriarhal şi rural al majorităţii populaţiei.

Deşi în perioada interbelică a continuat să se exercite interesul pentru Franţa  trebuie spus că au existat intelectuali, cum a fost Petru Comarnescu, care s-a pronunţat pentru America drept reper de referinţă.

După al doilea război mondial, românii au fost forţaţi să renunţe la aspiraţiile şi convingerile lor despre Occident şi să accepte marea putere din Est-Uniunea Sovietică, drept model de imitat în toate privinţele, iar ţinta de atins, necondiţionat, era ajungerea din urmă a acestei ţări. Propaganda oficială cerea insistent, pe toate canalele de comunicare, să fie exprimată direct dragostea şi devotamentul pentru Uniunea Sovietică.

Într-un timp foarte scurt s-a făcut brusc trecerea de la europenizare şi occidentalizare la sovietizarea ţării, desăvârşită de către consilierii sovietici, prezenţi în toate structurile statale româneşti. S-a ajuns cu sovietizarea până la schimbarea denumirii unor instituţii şi localităţi, şi amintesc numai ca exemplu, în acest sens, hotărârea Consiliului de Miniştri şi al C.C. al P.M.R ca oraşul Braşov să poarte numele de Stalin “satisfăcând dorinţa exprimată de cetăţenii oraşului Braşov”. 

Cum socialismul a fost instaurat în ţări mai puţin dezvoltate, regimurile comuniste au creat speranţa, din motive ideologice, a depăşirii de către acestea a ţărilor dezvoltate. La începutul anului 1960, N.S. Hruşciov, conducătorul URSS a lansat ideea că în întrecerea paşnică dintre capitalism şi socialism, URSS urma să depăşească SUA din punct de vedere economic, până în anul 1980. Deja Hrusciov menţiona ca în 1975 americanii vor fi ajunşi din urmă la producţia pe locuitor la carne, unt si lapte, eludându-se mecanismele economice.

Şi Nicolae Ceauşescu a mizat, ideologic, pe ideea ajungerii din urmă a ţărilor dezvoltate, înfăptuită prin alocarea unei rate ridicate a acumulării de cel puţin de 30% din venitul naţional pentru dezvoltare, şi, astfel, România ar fi devenit un stat modern, puternic industrializat, decizie evident nerealistă în contextul economic românesc precar. Mai mult, România a fost obligată, în anii’50 să răscumpere participaţia sovietică din sovromuri, şi, în plus, pentru a relua şi intensifica schimburile economice cu ţările vestice statul român  a trebuit să plătească datoriile urmarea  naţionalizării din 1948.

În realitate, în perioada comunistă, cei mai mulţi români gândeau că dezvoltarea economică şi socială nu putea avea alt prototip decât ţări occidentale şi SUA, de unde şi aşteptarea americanilor, timp de patru decenii, să elibereze ţara de sub dominaţia sovietică.

România a fost în toată perioada de modernizare o economie periferică în raport cu marile economii europene, iar toate crizele economice şi financiare internaţionale au condus la creşterea decalajelor dintre economia românească subdezvoltată şi economiile avansate. Aşadar, nu putem eluda contextul cultural şi istoric de care am discutat mai sus, cu efect în conduita faţă de alte ţări exprimată în sentimentul de inferioritate şi neputinţă.

După cum subliniază academicianul Aurel Iancu, reducerea decalajelor de dezvoltare nu poate fi realizată exclusiv prin forţele pieţei, deoarece acestea au tendinţa de a provoca mai degrabă divergenţă şi polarizare între ţări şi regiuni tot mai bogate şi ţări şi regiuni care cunosc stagnare şi declin economic.

Paradoxul dezvoltării noastre moderne constă în faptul că decalajele economice faţă de alte ţări s-au mărit în loc să scadă, şi eu văd o explicaţie a acestui fapt în spaţiul geopolitic în care suntem, cel al Europei Răsăritene, până acum dovedit a fi nepotrivit unei dezvoltării economice performante. Se aduce mereu exemplul Germaniei, care în mai puţin de 15 ani a reuşit să ajungă dintr-o ţară distrusă de război în cea mai mare putere europeană, fără a se lua în seamă că Germania, deşi învinsă, aparţinea de un alt spaţiu geopolitic de dezvoltare, elocventă fiind  asistenţa prin planul Marshal, sprijin pe care ţara noastră nu l-a primit niciodată. Dimpotrivă, România nu a reuşit să recupereze măcar datoriile unor state din Asia şi Africa pentru lucrări efectuate  în perioada comunistă.

Decalajele economice dintre ţările Uniunii Europene nu vor dispare, probabil se vor diminua, aşa cum în România judeţele cu un nivel mai scăzut de dezvoltare economică nu vor depăşi nivelul judeţelor mai dezvoltate.

Cu toate acestea, România are potenţial în a recupera decalajele în alte domenii precum administraţie, sistemul sanitar, infrastructură, agricultură, informatizare, educaţie şi cercetare etc. Ajungerea din urmă a altor ţări presupune dispunerea unui fond economic şi social intern care să permită o dezvoltare accelerată prin acumulare de capital de toate tipurile (financiar, social, uman, cultural). Schimbarea se cuvine a fi în beneficiul tuturor şi nu numai al unor grupuri restrânse. Condiţia esenţială a recuperării în sectoarele amintite este punerea  în aplicare a politicilor europene, un proces amplu şi profund de europenizare a tuturor structurilor sociale, datorită influenţei directe şi indirecte a deciziilor şi instituţiilor Uniunii Europene  asupra actorilor sociali şi instituţiilor interne. 

Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director în Ministerul Culturii (1990-1994). Cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină ,,Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost în perioada 1999-2002. Director al Şcolii Doctorale ,,Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Este autor al lucrărilor: Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord.) (2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973).

A coordonat colecţia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrări româneşti - majoritatea pentru prima oară de la apariţie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, Marin Ştefănescu, însoţite de ample studii introductive, comentarii şi note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, îngrijire de ediţie; note pentru fiecare volum.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media şi europenizare.

Domenii de studiu: sociologia comunicării, sociologia şi antropologia culturii, sociologia vârstelor şi generaţiilor, modernitate, europenizare, gândirea filosofică şi sociologică românească.