Elitele, între retorica şi realitatea modernităţii

Este deja un loc comun că modernizarea unei societăţi nu este posibilă fără elitele amodernizatoare. Este necesar să evidenţiez, succint, grupurile societăţii care au promovat şi susţinut modernizarea şi modernitatea.

Dezvoltarea unei societăţi nu poate fi efectul unei competiţii care obligă la o evoluţie neorganică,¹ ci ea este consecinţa unui proiect conturat din nevoile interne de modernizare. Modernitatea este relativizată în permanenţă la nevoile proprii, interne, specifice – şi nu neapărat la exteriorul ori ideile promovate numai de anumite grupuri. Importantă este referinţa la norme, criterii şi principii spre care o societate orientează dezvoltarea sa modernă. Modernitatea tendenţială este un efect direct al managementului social inadecvat fiindcă lipsesc competenţele manageriale pentru o modernitate orientată spre viitor.

Nu toate componentele unei societăţi evoluează, în acelaşi ritm, spre modernitate.² Unele grupuri sociale acceptă cu uşurinţă schimbarea, altele, dimpotrivă, refuză schimbarea. Prin urmare, modernitatea marchează schimbări numai în anumite straturi ale societăţii, fiind susţinută şi promovată de acele grupuri preocupate numai de condiţia lor socială şi economică ale căror comportamente şi atitudini nu sunt încadrate, întotdeauna, în normele şi principiile modernităţii. Modernitatea tendenţială cuprinde schimbări cauzate de efectele secundare ale influenţelor modernităţii occidentale. Aşa cum spunea şi Eminescu, se preiau idei, concepţii şi comportamente fără legitimitate reală în spaţiul occidental³ şi, în consecinţă, cu efecte nesemnificative pentru societatea în curs de modernizare. În timp ce la nivelul discursului public al unor actori sociali s-a creat impresia că societatea a fost mai aproape de tipul ideal de modernitate occidentală, practicile cotidiene au arătat că societatea a fost departe de a se conforma cu acest cadru. Pe măsură însă ce procesele de modernizare se multiplică se constată cum modernitatea se distanţează de tipul ideal identificat în modernitatea occidentală. Modernitatea rămâne la suprafaţa societăţii ca tendinţă, şi de ea beneficiază numai grupuri restrânse în timp ce marile grupuri sociale continuă să trăiască, să gândească şi să acţioneze în spiritul normelor şi valorilor tradiţionale.

Întrebarea este dacă toţi reprezentanţii elitelor au promovat modernizarea şi modernitatea, nu doar prin modernizarea de sus în jos, ci şi prin susţinerea modernizării de jos în sus. În spaţiul non-occidental oamenii sunt modelaţi de propria lor istorie şi lume socială care continuă să perpetueze mentalităţi şi conduite care nu sunt compatibile cu tipul de cultură al modernităţii occidentale. În Asia, în America Latină şi în Africa modernitatea tendenţială exprimă destul de exact dualitatea gândirii şi acţiunii indivizilor. Ea se produce ca schimbare de sus în jos, prin instituţii, de către minoritatea, educată în spiritul modernităţii, către o majoritate indiferentă sau ostilă schimbării întrucât conduita şi valorile moderne nu sunt intrinseci modului de viaţă al fiecărui individ şi grup social. Cu toate acestea, acţiuni de modernizare, de pildă, desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor au fost susţinute de majoritatea populaţiei. În aceste cazuri, majoritatea nu a fost nici ostilă şi nici indiferentă la schimbare.

Modernitatea este tendenţială datorită aspiraţiei şi mentalităţii grupurilor minoritare de atingere, cu orice mijloc, a standardelor universale ale modernităţii. Clasele diriguitoare au fost preocupate mai mult de recuperarea decalajului faţă de ţările moderne decât de gândirea şi aplicarea unor direcţii de dezvoltare modernă ca o continuitate istorică a fondului intern. Şi aceasta s-a întâmplat deoarece constrângerea modelului occidental era prea puternică prin tendenţialitatea lui universală. Într-o societate a modernităţii tendenţiale, elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului naţional. De altfel astăzi asistăm la organizarea spaţială a elitelor în structuri speciale. Elitele tehnocrate, financiare reclamă cerinţe spaţiale specifice în ce priveşte suportul material al intereselor şi practicilor lor: „Pe scurt, elitele sunt cosmopolite, oamenii sunt ai locului. Spaţiul puterii şi al bogăţiei se proiectează în întreaga lume în timp ce viaţa şi experienţa maselor se înrădăcinează în locuri, într-o cultură, într-o istorie.ˮ⁴ O parte dintre elite aparţine reţelelor cosmopolite, însă nu au suficientă forţă în a influenţa decisiv modernizarea. În societăţile modernităţii tendenţiale, forţa tradiţiilor şi acţiunea structurilor nonformale sunt mai puternice decât presiunea venită din partea elitelor.⁵ Relaţiile interumane şi sociale dintr-o comunitate funcţionează într-un context social şi cultural bazat pe norme şi obiceiuri proprii influenţate de reguli şi legi europene.

Tendenţialitatea modernităţii decurge şi din modul în care elitele naţionale susţin interesele cetăţenilor şi din îndeplinirea aşteptărilor lor faţă de transformările moderne. Ne referim la trei exemple: India, Italia şi România.

Dipankar Gupta susţine că elitele au produs schimbarea modernă în India prin ,,revoluţia de susˮ, chiar mergând, de multe ori, împotriva curentului cererilor populare.⁶ Aceste elite au fost dependente de puterea şi prestigiul statului, care, la rândul său, a necesitat o bază economică în continuă creştere. Astfel, chiar de la începutul statalităţii indiene, clasele politice au răspuns la exigenţele de dezvoltare printr-un set de politici neoliberale. Deşi din punct de vedere economic elitele modernizatoare sunt mai slabe decât elitele tradiţionale, acestea au fost suprareprezentate la toate nivelurile politice, promovând astfel interesele clasei de mijloc şi de consolidare naţională.

În ceea ce priveşte Italia, este semnificativ cum au acţionat elitele ce aparţin culturii care a marcat paradigma schimbării moderne: Renaşterea. În acest sens, în explicaţia privind susţinerea de către elite a unor modele de dezvoltare regionale din Italia este oportună diferenţa dintre modernizarea activă şi modernizarea pasivă, manifestată din cauza rolului actorilor locali implicaţi în procesul de modernizare promovat de statul italian. ⁷ Modernizarea activă fiinţează atunci când elitele se angajează în modernizarea ţării prin aplicarea unei strategii coerente de dezvoltare şi prin controlul asupra instituţiilor cheie, în special al celor ale statului central, cu sprijinul ideologiei dominante şi al mediului cultural. Modernizarea pasivă există acolo unde o societate, în lipsa unui bloc modernizator dominant care să pună în aplicare o strategie competitivă, se angajează în modernizarea adaptativă. În consecinţă, modernizarea pasivă este adesea incompletă, iar ,,modelul de dezvoltare standardˮ – construcţia de căi ferate pentru a crea o piaţă naţională, tarifele pentru a proteja industriile incipiente, băncile pentru a finanţa noile întreprinderi, precum şi educaţia pentru a accelera adoptarea şi difuzarea tehnologiei – ⁸ este numai parţial pus în aplicare. În timp ce modernizarea activă a avut loc la nivel naţional şi în regiunile nordice şi centrale din Italia, modernizarea pasivă a fost dominantă în sudul Italiei. Studiindu-se implicaţiile privind eficacitatea modernizării pasive în funcţie de diferitele dimensiuni ale dezvoltării umane, s-a constatat reducerea decalajului între sudul Italiei şi celelalte zone ale Italiei doar în ceea ce priveşte creşterea longevităţii, datorită modernizării pasive, dar s-a dovedit a fi mai puţin eficace acest tip de modernizare în educaţie şi în creşterea PIB-ului. Important de subliniat este faptul că modernizarea pasivă a edificat în sudul Italiei un sistem economic şi social insuficient funcţional, comparabil mai slab, şi, astfel, mai fragil la şocuri exogene. Modernizarea pasivă se impune în spaţiul unde actorii sociali se limitează doar la acceptarea influenţelor modernităţii şi ale modernizării venite din exterior, idee ce susţine argumentul meu că modernizarea pasivă este expresia tendenţialităţii modernizării produsă de către stat, cum este, în acest caz, în sudul Italiei. Din cauza particula­rităţilor istorice, în sudul Italiei lipsesc organizaţiile civice, ceea ce explică ineficienţa instituţiilor politice⁹ care sunt încă în faza modernităţii tendenţiale întrucât multe ele­mente de modernitate nu se pot coagula ca structuri stabile în toate sectoarele sociale.

Aşadar, în timp ce modernizarea pasivă apare ca ceva străin de societatea locală, fiind percepută ca atare, modernizarea activă se realizează prin proiecte de modernizare acceptate de către întreaga societate. Prin urmare, instituţiile politice şi economice incluzive, în sensul conferit de Acemoglu şi Robinson, sunt mai susceptibile de a fi asociate cu modernizarea activă, iar instituţiile extractive sunt tipice pentru modernizarea pasivă. În aceste ultime instituţii, un grup mic de persoane acţionează pentru a exploata restul populaţiei, în timp ce în instituţiile inclusive mulţi oameni sunt atraşi în procesul de guvernare şi, prin urmare, procesul de exploatare este atenuat sau absent.¹⁰ Instituţiile inclusive cuprind instituţii economice, statul de drept şi respectarea drepturilor de proprietate, iar instituţiile extractive desemnează instituţiile în care statul de drept şi respectarea drepturilor de proprietate sunt absente la majoritatea populaţiei. Modernitatea tendenţială este un efect al acţiunii instituţiilor extractive. Instituţiile politice şi economice extractive funcţionează în cazul în care elitele au interesul de a continua unele direcţii de modernizare doar în scopul obţinerii de beneficii pentru sine dar nu şi pentru celelalte categorii sociale. Am putea spune că asemenea instituţii acţionează în interesul păturii superpuse, în sensul conferit de Eminescu.¹¹ Este limpede că „nu poţi dezvolta o societate modernă fără instituţii care să consacre modernitatea.ˮ¹²

În ceea ce priveşte România, una dintre problemele cruciale ale modernităţii ei a fost contradicţia dintre orientările elitelor către idei şi comportamente occidentale şi structura socio-economică agrară care le-a susţinut material şi financiar. Elitele se prezintă ele însele ca europene, dar cea mai mare parte a populaţiei exprimă cerinţe locale. Este limpede protejarea de către elitele naţionale din societăţile cu modernitate structurată a intereselor naţionale, spre deosebire de societăţile cu modernitate tendenţială în care elitele naţionale se vor identifica cu instituţiile europene, mai degrabă decât cu cele naţionale. Aşa cum am afirmat în altă parte,¹³ elitele, mai ales cele intelectuale şi politice propun o viziune modernă despre evoluţia vieţii sociale şi caută argumente în susţinerea unei modernităţi autohtone care ar trebui să fie similară cu cea din Occident, dar fără a ţine seama de dificultăţile reale ale unei societăţi în producerea de schimbări noi, diferite faţă de ordinea socială tradiţională. În realitate, în societatea românească sistemul de drept şi cel simbolic modern s-au dezvoltat mai curând împotriva ordinii culturale tradiţionale, reuşind să o altereze, dar nu şi să o domine.¹⁴ Modelul cultural tradiţional furnizează actorilor sociali repere axiologice mult mai puternice decât ordinea de drept şi ideologia democratică modernă. Deşi în discursul lor ştiinţific şi cultural elitele româneşti aderă la modernitate, ele reuşesc cu greu să dea soluţii pentru o dezvoltare modernă a întregii societăţi fiindcă practicile lor eludează caracterul universal şi neutru al normelor instituţionale. Modernitatea tendenţială se distinge prin ambiguitate şi ambivalenţă între ordinea formală şi ordinea socială de tip comunitar-tradiţional. Prin statusul lor, elitele se integrează într-o ordine formală care nu este clar definită şi o fac, la modul declarativ, în strategii şi în discursuri. Atunci când au propriile proiecte sau interese, ele par a se plasa mai curând în tipul de ordine socială, bazată prioritar pe relaţii de status sau de tip comunitar-tradiţional. ¹⁵

Cadrul instituţional liberal bazat pe reguli formale nu a reuşit să asigure un minim de stabilitate politică, de pildă, în multe din ţările independente din America Latină. În timp, stabilitatea a apărut, dar numai prin intermediul unor mecanisme informale, personalizate care au discreditat instituţiile liberale oficiale.¹⁶ Pentru a supravieţui într-o societate cu un nivel de trai scăzut, şi cu resurse financiare reduse, elitele birocratice, dar şi o parte a elitelor intelectuale ignoră normele legale de organizare a ordinii sociale.

Elitele îşi adaptează conduita socială la ordinea socială tradiţională, ceea ce duce la o ruptură cu strategiile politice şi discursurile lor publice, care argumentează cu o altă logică, preluată din doctrine occidentale, diferită de logica ordinii sociale a societăţii locale. Programele de modernizare au avut în trecut, au şi astăzi, ca reper, standarde preluate din Occident predominant pe calea livrescă, însă organizarea socială concretă poate diminua mult din aplicarea lor la contextul naţional. Standardele occidentale ale modernităţii pot impune constrângeri, inacceptabile în anumite contexte naţionale, şi, astfel, legitimitatea lor este îndoielnică, fără a produce schimbări percepute de indivizi ca benefice pentru ei. De aceea modernitatea apare ca o tendinţă care nu atinge însă standardele clasice. Clivajul dintre elite şi societate se explică prin actele de îndepărtare a elitelor de valorile modernităţii pentru sporirea propriilor beneficii din modernizare.

Retorica elitelor despre modernitate accentuează reformarea societăţii prin imitarea sau preluarea de instituţii şi legi din societăţi dezvoltate, în special occidentale, dar se ignoră contextele de apariţie, anume că acele legi şi instituţii, luate ca model, nu au generat societatea democratică occidentală, ci ele însele au fost rezultatul evoluţiei moderne a acestei societăţi. Schimbarea trebuie să se facă treptat deoarece ,,construirea unui cadru solid de instituţii sociale, politice, şi de stat este activitatea mai multor generaţii.ˮ¹⁷, astfel încât modernitatea să fie generată de valori şi practici sociale şi politice fundamentale ale unei societăţii şi să aibă o susţinere din partea tuturor actorilor sociali pe cale de a deveni moderni¹⁸.

Sistemul axiologic este încă dominat de tranziţia de la valorile tradiţionale la cele moderne, iar ambele tipuri de valori sunt modelate de nivelul scăzut al dezvoltării economice.¹⁹ La acestea se adaugă confuzionismul axiologic cauzat de inconsistenţa structurilor moderne: ,,Analizele arată că valorile şi normele care ţin de ordinea instituţional-simbolică sunt cele mai fragile: modelul cultural tradiţional şi morala interacţională se dovedesc oportune în a le furniza actorilor sociali repere (constrângeri) mult mai puternice decât ordinea de drept şi ideologia democratică modernă.”²⁰ Nici un proiect de schimbare ideologico-politică nu are şanse de reuşită atunci când practicile instituţionale curente intră în conflict cu valori ale modelului cultural-interacţional. Modernitatea devine dominantă şi este susţinută de către toate categoriile sociale numai dacă practicile cotidiene din cadrul societăţii nu obligă actorii sociali să aleagă între valorile tradiţionale şi valorile moderne.

Conduita şi gândirea elitelor politice româneşti şi ale celor din societăţile cu modernitate tendenţială exprimă ceea ce filosoful C. Rădulescu-Motru defineşte prin conceptul de politicianism drept „un gen de activitate politică – sau, mai bine zis, o practicare mesteşugită a drepturilor politice – prin care câţiva dintre cetăţenii unui stat, tind şi uneori reuşesc să transforme instituţiunile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. […] ceea ce este caracteristic în practica politicianismului este că transformarea amintită mai sus se operează cu însăşi consimţământul acelora cărora ea este menită să le aducă o pagubă.ˮ²¹

În fapt, elitele politice şi administrative româneşti nu dispun de capacitatea de a produce şi susţine o dezvoltare socială competitivă. De aceea, orice schimbare fără un fundament puternic poate să fie doar un experiment cu efecte asupra societăţii ce nu pot fi intuite sau anticipate. Deşi s-a creat un cadru instituţional politic şi juridic, bazat în bună parte pe legislaţie şi norme europene, trebuie spus că fundamentele de dezvoltare capitalistă şi democratică sunt precare în societatea românească de astăzi. Organizarea societăţii pe principiile pieţei libere şi a statului de drept nu a adus de la sine o organizare socială de tip modern, cu o guvernare transparentă şi imparţială, o administraţie publică impersonală şi orientată spre binele comun, o societate civilă consistentă, un spaţiu public dominat de un dialog direct între principalii actori sociali. A rezultat un sistem social care nu este comunism, dar nici capitalism cu economie de piaţă nu este fiindcă a avut loc doar o înlocuire a monopolurilor de stat din perioada comunistă cu cele private, care nu sunt diferite de primele în planul raporturilor economice şi sociale.²²

Modelele politice şi occidentale se difuzează şi se mondializează pentru că sunt preluate şi instrumentate de elitele importatoare care guvernează societăţile endogene. Bertrand Badie vorbeşte despre o „modernizare conservatoareˮ. Întregul proces este alcătuit din practici şi simboluri politice venite din Occident. Probabil, elitele occidentale au realizat că a sosit timpul ca ele însele să intervină în actul de asigurare a bunei funcţionări a valorilor occi­dentale, oriunde funcţionează acestea. Chestiunea este dacă aceste elite apără valorile în sine sau pe purtătorii lor endogeni ca reprezentanţi ai intereselor altor state. Intelectualul se vrea exponentul culturii naţionale, dar el se erijează într-un importator al unui sistem de gândire şi acţiune din Occident.²³ Trebuie să facem diferenţa între voinţa şi capacitatea elitelor de schimbare.²⁴ Ele se implică în dezvoltarea societăţii în măsura în care există constrângeri externe importante.

Prezenţa elitelor în actele de modernizare ţine de condiţia lor socială şi economică conferită de cadrul istoric şi naţional. Dacă în ţările occidentale, naţiunea îşi întemeiază existenţa pe statul de drept şi acţiunea societăţii asupra statului, în regiunile din Estul Europei şi din alte zone, cultura indigenă, în special limba şi obiceiurile, este considerată esenţială pentru a descrie naţiunea. Aceasta explică rolul important jucat de lexicografi, filologi şi folclorişti în afirmarea ideii naţionale.²⁵ În anumite condiţii, intelectualii au preluat roluri şi poziţii ale clasei de mijloc şi au susţinut procesul de modernizare.

Elitele româneşti au acţionat ca statul să fie factorul fundamental de construire a naţiunii şi au urmărit, înainte de toate, asigurarea independenţei politice, întărind statul şi cu instituţii moderne în lipsa unui nivel economic şi a unor actori economici autohtoni puternici. Din cauza succesiunii rapide de tranziţii, ele au fost nevoite, permanent, să creeze alternative la vechile ideologii şi regimuri politice. În loc să construiască preluând direcţii viabile din epocile precedente, ele au criticat şi au demolat tot ce a fost înaintea lor, cheltuind multă energie în acest sens.

În regimurile tranzitorii, elitele intelectuale transmit în spaţiul public un discurs sofisticat despre libertate, democraţie, justiţie etc., dar ele trebuie să trăiască în contexte sociale şi economice care acceptă cu greu aceste valori. Deşi elitele dispun de un nivel înalt de competenţe, performanţele lor intelectuale şi sociale nu au însă un prea mare efect asupra societăţii. Poate acesta este motivul discrepanţei între orientările civice ale elitei şi indiferenţa majorităţii faţă de problemele civice. Majoritatea populaţiei continuă să trăiască după alte standarde decât acele norme moderne şi promoderne ale elitelor afirmate de multe ori doar declarativ, fiindcă în practică înseşi elitele acţionează după principii nonmoderne. O bună parte din români au revenit, astăzi, la moduri de viaţă antebelice şi au ajuns la un nivel de viaţă mai scăzut decât cel din perioada comunistă. Modernizarea economică şi instituţională, vizibilă în conduita şi mentalitatea unor reprezentanţi ai elitelor, nu s-a repercutat profund în structurile societăţii, predominant rurale, rămase în continuare sub semnul sărăciei, al sistemului de relaţii de status, al conduitei de supravieţuire şi nu al performanţei, riscului şi competiţiei capitaliste.

Lipsa de comunicare şi solidaritate reală între toate segmentele societăţii, între elite şi populaţie sunt o dovadă a modernităţii tendenţiale. Sistemul axiologic este încă dominat de tranziţia de la valorile tradiţionale la cele moderne. Deşi a fost stabilit un cadru instituţional politic şi juridic, bazat în principal pe legislaţia şi normele europene, trebuie să spun că bazele dezvoltării capitaliste şi democratice sunt încă precare în societatea românească de azi. Clasa politică şi elitele intelectuale au un discurs orientat spre modernitate, dar nu reuşesc să creeze un proiect consistent de dezvoltare şi de modernizare.

Capitol din lucrarea Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre diversitatea evoluţiei societăţilor moderne, în curs de apariţie la Editura Tritonic.

Acest articol este preluat după RomâniaSocială.ro 18 aprilie 2016    http://romaniasociala.ro/2016/04/18/elitele-intre-retorica-si-realitatea-modernitatii/

1 Gheorghiţă Geană (2000) Nichtorganische Entwicklung, Eigentumsform und die moralische Krise in Rumänien nach 1989. In: Gabanyi AU, Sterbling A (Eds) Sozialstruktureller Wandel, soziale Probleme und soziale Sicherung in Südosteuropa. Munich: Südosteuropa Gesellschaft, pp. 191–204.

2  Georges Balandier (1985) Le Détour: Pouvoir et modernité. Paris: Fayard, p. 137.

3 M. Eminescu (1989) Opere Vol. XIII. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 270.

4 Manuel Castells (2010) The Information Age: Economy, society and culture, Vol. 1: The Rise of the Network Society. Vol. 1: The Rise of the Network Society. (2nd edn, new preface). Oxford: Wiley-Blackwell, p. 446.

5 Constantin Schifirneţ (2011) Europenizarea societăţii româneşti şi modernitatea tendenţială, în Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media. Bucureşti: Comunicare.ro, p. 38.

6 Dipankar Gupta (2013) Revolution from Above: India’s Future and the Citizen Elite New Delhi: Rainlight/Rupa.

7 Emanuele Felice and Michelangelo Vasta (2015) Passive modernization? Social indicators and human development in Italy’s regions (1871-2009), European Review of Economic History, 19 (1), pp. 44-66.

8 Robert Allen (2011) A. Global Economic History: A Very Short Introduction. Oxford: Oxford University Press.

9 Robet D Putnam (1993) Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy. Princeton: Princeton University Press.

10 Daron Acemoglu, Simon Johnson and James A. Robinson (2001) The colonial origins of comparative development: An empirical investigation, American Economic Review 91 (5), pp. 1369–1401. Vezi şi Daron Acemoglu and James A. Robinson (2012) Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. New York: Crown.

11 M Eminescu (1985) Opere Vol. XIII. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 53.

12 Paul Dobrescu (2010) Viclenia globalizării, asaltul asupra puterii americane, Iaşi: Institutul European, p. 11.

13 Constantin Schifirneţ (2012) Tendential modernity, Social Science Information March 2012, vol. 51 no. 1, pp. 22-51.

14 Elisabeta Stănciulescu (2002) Despre tranziţie şi universitate, Iaşi: Polirom, p. 72.

15 Ibidem.

16 Kurt Weyland (2009) Institutional Change in Latin America: External Models and their Unintended Consequences, Journal of Politics in Latin America, 1, 1, p. 46.

17 Michael Johnston (2005) Syndromes of Corruption: Wealth, power, and democracy. Cambridge: Cambridge University Press, p. 198.

18 Alex Inkeles and David H. Smith (1974) Becoming Modern: Individual Changes in Six Developing Countries. Cambridge: Harvard University Press.

19 Ronald Inglehart and Wayne E Baker (2000) Modernization, cultural change, and the persistence of traditional values, American Sociological Review, 65, 1, p. 222.

20  Elisabeta Stănciulescu (2002) Despre tranziţie şi universitate. Iaşi: Polirom, p. 164.

21 C. Rădulescu-Motru (1904) Cultura română şi politicianismul. Bucureşti: Editura Librariei Leon Alcalay, p. 3.

22 Constantin Schifirneţ (2013) Românii, cum au fost şi cum sunt. Bucureşti: Tritonic, p. 83-84.

23 Bertrand Badie (1992) L’Etat importè. L’occidentalisation de l’ordre politique. Paris: Fayard, pp. 158-167. Vezi şi Constantin Schifirneţ (2007) Formele fără fond, un brand românesc, Bucureşti: Comunicare.ro, 2007, p. 232.

24 Geoffrey Pridham (2007) Political Elites, Domestic Politics and Democratic Convergence with the European Union: The Case of Romania during Accession, Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 23, Issue 4, December, pp. 525 – 547.

25 Anthony D. Smith (1991) National Identity. London: Penguin Books.