Nu e ultima barieră, e prima

Roger Waters şi Valeriu Zgonea, mânuind „megaciocanul” FOTO Mediafax

O campanie lansată de Gândul.info, privind dărâmarea zidului care înconjoară Palatul parlamentului, probabil fără legătură cu concertul „The Wall” al lui Roger Waters la Bucureşti (!?), îi dă prilejul domnului preşedinte al Camerei deputaţilor, dar şi celebrului muzician să mânuiască un megaciocan cu care, fotografiaţi şi filmaţi, au dat o lovitură, o gaură, în zid, în mod simbolic.

Dl. Zgonea declară monumental în acel moment că acest zid este: "ultima barieră dintre Parlamentul României democratice şi cetăţeni". Chiar aşa! Fără să clipească! Săracul!

În mod normal, această zi de 28 august ar trebui să fie făcută iute zi de sărbătoare şi să fie cinstită şi de laici şi de ortodocşi (acum când religia a fost botezată drept serviciu public esenţial). De ce?

În primul rând pentru că ea consfinţeşte un vis: aşa cum gaura din steag în 1989 n-a însemnat că am devenit altă ţară, nici gaura din zidul Parlamentului nu duce la cimentarea relaţiei dintre aleşi şi alegători. Dacă există, totuşi, alegători care s-au simţit cimentaţi (reprezentaţi) cu aleşii lor, să meargă la acest zid şi să îşi treacă numele pe el. În acest fel se va vedea cît şi cîţi se admit reprezentaţi de oamenii de dincolo de zid. Iar aceştia se vor bucura de această dovadă de apreciere. Nu e ca la concertul lui Roger Waters unde fanii cer autografe: aici fanii vor da autografe. Pe zidul plângerii lor.

În al doilea rând, pentru că această lovitură de imagine a dlui Zgonea (Waters nu mai avea nevoie de aşa ceva…sau poate da) se produce nefericit în acest august când se împlinesc 45 de ani de la: invadarea Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia (cu excepţia celor româneşti), de la protestul din Piaţa Roşie de la Moscova împotriva invaziei sovietice (erau 7 protestatari), de la celebrul discurs al lui Nicolae Ceauşescu din Piaţa Palatului (azi Piaţa Revoluţiei) prin care afirma, printr-un gest fără precedent, dezacordul faţă de Moscova, dar şi cinci ani de la moartea celebrului scriitor şi disident rus Aleksandr Soljeniţîn. De unde nefericirea coincidenţei? Din aceea că dl. deputat visează că insituţia parlamentului se află atât de aproape de cetăţenii români. Zidul acesta nu este ultima barieră, cum crede domnia sa, ci, cred, chiar prima: ceea ce se lucrează acolo, cu costurile exorbitante cunoscute acum, şi suportate de cetăţeni, dar şi cu lipsa de clarviziune şi eficienţă deja celebre, nu apropie, ci îndepărtează corpul legislativ de cetăţenii români.

În al treilea rând, pentru că discursul lui Ceauşescu de acum 45 de ani a determinat o repoziţionare a Occidentului faţă de România până când s-a dovedit că discursul a fost o excepţie de la ceea ce Soljeniţân avea să califice ca “totalitarismul minciunii” esenţa societăţilor comuniste. Ceauşescu clamase dreptul fiecărui stat socialist/communist să îşi dezvolte cum crede de cuviinţă calea socialistă sau comunistă, cam cum clamează în continuare unii lideri politici îmbăţoşaţi de patriotism când vine vorba de România modul în care ţara noastră rezolvă unele probleme. Dar scriitorul avea să plătească crunt disidenţa faţă de regimul sovietic. Ceauşescu avea să plătească definitiv distanţarea faţă de propriul popor. Zidul construit de regimul său, de socialismul naţionalist românesc există şi acum. Şi nu e cel de la Palatul Parlamentului. Dl. Zgonea a dat greşit cu megaciocanul: nu acolo trebuie spart azi în România.

Politicienii români au ajuns, de fapt, zidul real între democraţie şi români. Ei sunt percepuţi astfel - cu câteva excepţii, desigur -de categorii diferite de cetăţeni. De la omul simplu, care nu înţelege ce fac ei/ele acolo dincolo de zid de merg lucrurile aşa de aiurea (în Educaţie, în Sănătate, în cercetare, în competiţii pentru fonduri ne- şi rambursabile etc.), până la mediul de afaceri care, cu excepţia celor garantaţi 100% de politicieni, are dificultăţi tot mai mari să se dezvolte.

Cum se ştie, albumul “The Wall” al grupului Pink Floyd a fost lansat în 1979 iar primul turneu “The Wall” a fost între 1980 şi 1981(acolo zidul era dărâmat pe scenă). Abia în 1990, cu turneul “The Wall-Live in Berlin”, intenţiile lui Waters, care părăsise grupul Pink Floyd, sunt explicite în ce priveşte căderea de facto a Zidului Berlinul, act fizic ( fără nicio scenă) ce marca prăbuşirea comunismului est şi central european.  Sfârşitul Războiului rece şi desfiinţarea Cortinei de fier, metaforele grele ale separării ideologice, dar nu numai, a lumii în cele două blocuri, sunt încă productive în societăţi slabe precum cea românească. Slab vrea să însemne fără civism eficient, cu discurs dublu în relaţia politic/civic sau, mai rău, cu lipsă de competenţe pentru guvernare care produc metaforita de consum, precum chestiunea cu zidul Parlamentului.

Declaraţiile politicienilor privind iniţiativa gândul.info, ca şi ecoul ciocănitului duetului Zgonea-Waters, sunt probe admirabile privind mitologia noastră recentă: de la “Când o să se dărâme acel zid, o să arătăm şi noi a parlament european” până la declaraţia primarului general cu trimitere la Adrian Năstase, un spectru larg al efortului politic privind creşterea calităţii vieţii în România se întinde în faţa milioanelor de ochi aţintiţi asupra zidului care sunt arşi de întrebarea…

         …l-or dărâma, maică? Ce bine-ar fi, să vedem şi noi ce fac ăia acolo, să călcăm şi noi pe iarba aia grasă, să…Mă opresc aici căci în loc să văd ce vede dl. deputat cu ciocanul, văd turme de oi venind agale la păscut, cîinii Bucureştiului dlui Oprescu ridicând vivace câte un picior, şi, din primăvară până în toamnă, grătare înălţând fumuri şi mirosuri ca prinos de recunoştinţă pentru eliberarea de sub jugul antidemocratic al zidului Palatului Parlamentului. Dincolo de el, nu se petrece O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi nici nu se întinde Arhipelagul Gulag. E un pavilion, nu al canceroşilor, ci al celor care lucrează pentru cetăţenii României. Pe bani frumoşi.Iar zidul care nu e încă dărâmat e între un trecut neasumat şi revelat şi un viitor democratic care stă pe picioarele de lut ale prezentului. Cred că putem mai mult şi mai bine. Mai puţin cu imaginea şi mai mult cu faptele.