Nichita. Poveste despre melancolia unui soldat şi zborul unei păsări albe

0
0
Nichita Stănescu (1933-1983)                        FOTO: Ion Cucu
Nichita Stănescu (1933-1983)                        FOTO: Ion Cucu

Nichita Stănescu ar fi făcut azi, într-o zi de 31 martie, 80 de ani. Ar fi fost, poate, puţin bătrân.... Eram mică când a murit, însă am crescut, cu poeziile sale. Azi, i-am citit fiului meu, de un an şi cinci luni, o primă poezie de-a lui Nichita. Nu, nu cea cu dromaderii. Am ales alta. "Soldatul şi pasărea".

M-am tot gândit la Nichita în ultima vreme. M-am tot întors la el. După ce l-am redescoperit în poeziile sale, în studiul lui Alex Ştefănescu, "Îngerul cu o carte în mâini" sau într-un profil extraordinar pe care criticul i l-a făcut, pentru "Adevărul", m-am dus, vineri seară, şi la concertul lui Nicu Alifantis de la Teatrul Excelsior.

Nichita a avut prieteni buni, de mare calitate umană.

Câţi dintre noi, mai mult sau mai puţin poeţi, nu suntem uitaţi de prietenii noştri chiar şi în timpul vieţii...?Nichita a fost un norocos.

La concert, am întâlnit un Alifantis, cu mai multe riduri, care rămâne însă inepuizabil. Lumina şi bucuria lui de a fi pe scenă se simt la fiecare vers pe care-l cântă. Cu umor, cu duioşie, cu o pălăria neagră dusă mereu la inimă, mi-a plăcut chiar şi atunci, când a cântat pentru concurenţă, adică pentru "olteanul Marius Tucă".

Mi-a plăcut şi mai mult când a cântat din Nichita.

Alifantis l-a iubit  cu adevărat pe poet, i-a dedicat în 1996 şi un album, a făcut acum şi nişte cântece noi după versurile sale. A improvizat, a cântat şi balade, şi tango, şi vals, şi menuet, a schimbat, cu emoţie, chitarele şi versurile, s-a jucat cu tonurile sale, s-a întors spre melodii pe care Nichita le-a iubit, după poeziile lui Esenin sau ale lui Păunescu, "Focul vânăt e gonit de vânt" sau "Umbra".

Şi întâlnirea cu Alex Ştefănescu, şi concertul lui Alifantis şi mai ales poeziile lui Nichita m-au răscolit în ultimele zile.

Emoţionată de toate aceste întâmplări care îmi fac viaţa mai frumoasă, azi, i-am zis fiului meu, de un an şi cinci lui, că a fost o dată ca niciodată un mare poet, pe nume Nichita.

I-am citit o poveste despre un soldat şi o păsare. Ares, micul meu războinic, m-a ascultat cu atenţie, nici n-a clipit.  O fi simţit oare ceva din melancolia soldatului? O fi simţit fâlfâitul din aripa fragilă a unei păsări albe, foarte albe?

"– Eşti trist astă-seară, îi spuse pasărea, văd eu că eşti trist… – Nu, nu, răspunde soldatul. – Şi totuşi pari trist, zise pasărea cea albă, pari trist. – Nu, nu sunt trist, răspunse soldatul, nu, nu. – Eşti trist astă-seară, văd eu, ai ceva pe suflet, mai zise pasărea albă. – Nu, nu sunt trist, şi lasă-mă-n pace! se răsti la ea soldatul. Pasărea se desprinse de pe braţul lui şi zbură fâlfâind din aripile ei mari şi albe, foarte albe. – Unde-o fi plecat pasărea aia cuvântătoare? se trezi deodată soldatul, vorbind singur." (Soldatul şi pasărea)
Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite