Ultimele știri ⏱️Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Nemulţumirea lui Vladimir

Publicat: 04.08.2024 13:17

La un moment dat al vieţii, orice om ia parte la o revoltă stupidă, în urma căreia cresc mituri mărunţele şi idealuri de sezon.

FOTO Arhiva

Am auzit că pe o stradă din nordul oraşului s-a petrecut un accident rutier, pe cât de banal pe atât de memorabil. Iar vinovatul principal a fost un om pe nume Vladimir. Nu era un om rău, ba dimpotrivă. Viaţa lui s-a scurs în inima cetăţii. A fost printre cei buni la şcoală, a vibrat la istoria neamului şi-a citit marile romane româneşti. Tocmai pentru că nu era un ignorant, în sufletul lui Vladimir s-a dezvoltat treptat o nemulţumire venită mai curând din sensibilitate decât din principii estetice. Era vorba despre un semn de circulaţie care-i tăia cheful de orice, un fel de fular negru, atârnat pe-o diagonală, un şarpe mort, în sfârşit, un maţ ieşit din uz, flasc şi deprimant, care îi interzicea să-şi întoarcă maşina.

Dar nici nu mai are importanţă ce însemna: era o imagine care-l făcea să renunţe şi să lase viaţa să treacă nepăsătoare pe lângă el. Venea de la serviciu de banda din stânga, aluneca lin până acasă, dar ca să ajungă la blocul lui, trebuia să-ntoarcă în stradă, peste linia de tramvai, şi-ntr-un minut era pe aleea din faţa scării. Mortăciunea neagră îl trăgea de urechi, înfiptă chiar în marginea trotuarului, ca o flegmă imposibil de evitat. Dar cum am spus, nu semnificaţia indicatorului era importantă. Îl demobiliza imaginea. Îl făcea să sufere şi-i intra o gheară-n gât ori de câte ori o vedea, pentru că semnul ăsta îi aducea aminte de toate neputinţele trecute şi viitoare.

I-au venit o sumă de idei pentru un semn mai bun, le-a povestit pe forumuri, pe la prieteni, ba chiar şi unor poliţişti. Însă nimeni nu părea interesat de ideile şi depresiile lui. Şi pentru că nu putea să-l schimbe, a început să-l ignore. Bineînţeles, întorcea Loganul în fiecare zi, nici nu-şi pusese problema să ţină cont de un semn, care, după ce că-i sugea viaţa, îi mai şi croia drumul.

Şi lucrurile au curs bine până într-o zi când în mod neaşteptat s-a întâlnit cu un alt bot de maşină, în urma căreia venea un şir lung şi adormit de vehicule bucureştene.

Povestea tristă a sensibilului Vladimir îmi aminteşte cel puţin două atitudini similare.

Prima este îndârjirea apărătorilor lui î şi-ai lui sînt. Iar cea de-a doua stă înfiptă în începutul secolului al XIX-lea, când, deşi alfabetul chirilic a fost înlocuit cu cel latin, mulţi români au continuat să tipărească litera slavonă mai bine de 50 de ani.

N-am să înţeleg niciodată cum poate cineva să fie supărat pe convenţii. Ori cum poate să-şi facă un ideal din a lupta împotriva regulilor care sunt stabilite în mod convenţional. La ce folosesc normele ortografice? Ele încheagă limba scrisă, ajutând-o se evolueze, împiedicând-o să nu se risipească.

Cu toate astea, un număr însemnat de intelectuali continuă să scrie conform vechilor reguli, de-acum aproape două decenii. Dar nu în jurnale intime, ci în cărţile altora, în ziare ori chiar în acte oficiale, fără nicio grijă pentru cititorii şcoliţi la noua ortografie.

Nu interesează aici principiile lingvistice, mai ales că şi de o parte şi de alta a normei se poate vorbi cu nesaţ, întocmai cum au făcut-o teologii secolului al XVII-lea despre natura lui Dumnezeu. Ci mi se pare de interes atitudinea.

În general, inerţiile deconspiră o criză survenită din micile şi neştiutele drame ale timpului. Philemon şi Baucis mor în casa lor pentru că intuiţia barierei pretindea instantaneu aruncarea ancorelor. Nu este vorba despre valoarea afectivă, despre legătura creată de-a lungul vremii sau despre alte motive lăudate în cazuri similare. Ci doar despre o acţiune pusă în rol prin legea compensaţiei. Când moartea este atât de aproape, fiecare stâlp bătut în platoşa trecutului seamănă cu o semnătură, care încălzeşte sufletul agonic. Nu cred în nostalgie, ci în reacţia involuntară a fiinţei sensibile. Vladimir este victima neputinţelor lui, apărătorii mohorâtului î sunt torturaţi de gândul c-au lipsit de la marile decizii.

La un moment dat al vieţii, orice om ia parte la o revoltă stupidă, în urma căreia cresc mituri mărunţele şi idealuri de sezon. Iar în jurul oricărui protestatar apar adepţii. Se închid şi se deschid drumuri. Nu vrem să-l scriem pe veselul â timp de 20 de ani? Foarte bine! Se vor crea dublete grafice şi confuzii, mici fisuri care vor grăbi spargerea unui vas şi-aşa peticit cu greu şi înfrumuseţat alene de cărturari care au reuşit să dea la un moment dat direcţia limbii vorbite. Şi à propos de asta: se întâmplă, greu şi rar, dar totuşi se întâmplă ca limba scrisă să determine uneori corecţii subtile asupra comunicării orale. Bunicul meu îl pronunţa pe â cu mult diferit de î. Cuvinte precum sânge sau stânjenel sunau cald şi înflorit, pentru că â-ul lui era un sunet intermediar între ă şi î. El avea conştiinţa faptului că â şi î sunt semne diferite. Iar pe vremea lui, limba suna altfel, mai deschisă şi mai muzicală. Atunci s-a născut mitul că româna seamănă, ca sonoritate, cu portugheza. Rosetti a făcut experimentul care a instituit acest mit. Astăzi, oricine ascută limba română, fără să fi avut habar de sonoritatea ei, o asociază imediat cu limbile slave. Şi totuşi, pentru străinul care aude o strofă din Luceafărul, ea mai are încă sonoritatea unei limbi neolatine. Poate că imaginea histrionicului â sau sonoritatea fermă a lui sunt vor trezi în mintea celui care le scrie amintirea unei alte rostiri. Şi poate că această diferenţă iconică va duce într-o zi la deschiderea sonoră a unei limbi cam şifonate. Dar ca lucrurile să se întâmple astfel, ar trebui mai întâi să fie întreţinută igiena vasului, prin respectarea unor reguli simple, la fel de simple ca şi regula care interzice întoarcerea unei maşini pe linia de tramvai.