Neagu Djuvara despre 23 august 1944

0
0
FOTO Eduard Enea
FOTO Eduard Enea

Am recitit în aceste zile premergătoare zilei de 23 august, până în 1989 Sărbătoarea naţională a României, cartea lui Neagu Djuvara, „Misterul telegramei de la Stockholm”, apărută în anul 2012 la editura bucureşteană Humanitas.

În clasificarea întreprinsă de Tzvetan Todorov în rândul celor ce menţin în prezent urmele trecutului (cf. Memoria răului, ispita binelui, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002) şi în cazul aparte al cărţii de la care pornesc însemnările mele de azi, Neagu Djuvara cumulează o dublă calitate. Atât pe aceea de istoric, cât şi pe cea de martor. Martorii şi istoricii nu se situează însă - scrie Todorov - pe poziţii ireconciliabile. Discursurile lor pot fi frecvent complementare.

O atare complementaritate ne întâmpină în cartea Misterul telegramei de la Stockholm. Să reamintim în context că Neagu Djuvara e de profesie istoric. Licenţiat în domeniu în 1940, la Sorbona, dar şi posesorul unui doctorat cu o teză de filozofia istoriei, doctorat susţinut în anul 1972 sub ilustra coordonare a lui Raymond Aron.

Acelaşi Neagu Djuvara a lucrat în serviciul diplomatic român. În august 1944 avea doar 28 de ani, era ataşat de legaţie, ceea ce însemna pe vremea aceea prima treaptă în ierarhia funcţionarilor Ministerului de Externe. Printr-un capriciu al soartei lui i-a revenit misiunea de a pleca, din ordinul ministrului Mihai Antonescu, la Stockholm, cu însărcinarea de a transmite răspunsul mareşalului Ion Antonescu la propunerea guvernului sovietic de reluare a negocierilor în vederea capitulării. Misterul telegramei de la Stockholm deapănă povestea acestei călătorii.

Cartea reprezintă, de fapt, dezvoltarea unei scrisori destul de ample adresată în anul 2012 ziarului Adevărul, scrisoare publicată de acesta, la vremea respectivă, pe patru pagini. Era vorba, de fapt, despre un articol în care Neagu Djuvara demontează cu răbdare şi tenacitate, cu argumente, cu documente (a se vedea Anexa) şi deducţii logice, legenda în conformitate cu care, în dimineaţa lui 23 august 1944, ar fi sosit la Bucureşti o telegramă de la mitica doamnă Alexandra Kollontai, ambasadorul URSS în capitala Suediei, telegramă în care aceasta l-ar fi anunţat pe Ion Antonescu că guvernul sovietic ar fi acceptat să încheie armistiţiul, în conformitate cu nişte condiţii de natură să îi dea satisfacţie Mareşalului.

Spun „mitica doamnă Kollontai” fiindcă, prea adesea în discursul para-istoric românesc, diplomata cu pricina a dobândit o importanţă exagerată. În realitate, aşa după cum arată Mihai Dimitrie Sturdza în cartea Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti (Editura Compania, Bucureşti, 2013), Aleksandra Kollontai era o persoană în vârstă, bolnavă, departe de a exercita o influenţă considerabilă asupra politicii externe sovietice. Deşi boala nu îi afectase capacităţile intelectuale, eleganţa şi aureola vechii ei prietenii cu Lenin, doamna Kollontai era în viziunea Kremlinului doar un „diplomat de vitrină”. După spusele lui Mihai Sturdza, Aleksandra Kollontai era scoasă în faţă de ierarhia moscovită, de serviciile secrete fiindcă însuşirile ei aduceau Sovietelor un aer de respectabilitate de care aveau nevoie în capitala Suediei.

Să revin însă la cartea lui Neagu Djuvara. Ce doreşte ea, de fapt, să demonstreze? Mai întâi - şi acest lucru e foarte important - că telegrama în cauză nu a existat niciodată. În al doilea rând că dorinţele formulate de Ion Antonescu în vederea capitulării erau fanteziste şi deloc conforme cu situaţia militară a României din 1944. Aceasta era atât de gravă încât nu le mai îngăduia responsabililor politici şi militari de la Bucureşti să formuleze nici un fel de condiţii, cu atât mai puţin unele de natura celor visate de Mareşal, condiţii cu acribie comentate de Neagu Djuvara în cartea lui. În al treilea rând că, de fapt, fostul Conducător al Statului nu a dorit, în realitate, nici măcar un singur moment să încheie un armistiţiu cu Moscova. Aceasta solicitase ca negocierile să fie purtate fără înştiinţarea aliaţilor săi britanici şi americani, iar Antonescu aştepta chiar în august 1944, când sovieticii erau în faţa Varşoviei şi aliaţii occidentali intraseră în Paris nu ştiu ce minune strategică în măsură să răstoarne cursul evenimentelor şi să procure un moment favorabil pentru ieşirea României din conflict şi din asocierea cu soarta Germaniei. În al patrulea rând că Antonescu,atins de o veche maladie, nu mai era în stare să judece drept. Era rupt de realităţi şi, în nemăsuratul lui orgoliu, nu accepta nici o critică, nici un aviz. El era omul ales de Providenţă pentru a fi mântuitorul poporului român. Aşa încât sunt complet nejustificate  admiraţia şi glorificarea pe care le nutresc şi le reclamă pentru fostul Conducător al Statului, din felurite motive şi cu diverse interese, unele persoane şi cercuri din România.

Neagu Djuvara povesteşte cu lux de amănunte peripeţiile voiajului său diplomatic, adevărată cursă rocambolescă, la Stockholm. Înseşi aceste peripeţii probează că Antonescu nu era defel dispus să semneze Armistiţiul. Autorul cărţii socoteşte chiar că e „de o gravitate excepţională faptul că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată (cifrul era, precizează Neagu Djuvara, sigur) ministrului Nanu, (şeful legaţiei României la Stockholm - n.m), cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kollontai , operaţie care ar fi cerut- la minister şi apoi la legaţia din Stockholm  cel mult o oră, se asumă riscul  de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, încărcat cu valizele de curier diplomatic”. Concluzia lui Neagu Djuvara e clară. Antonescu nu dorea decât să temporizeze evoluţia lucurilor.

Nu există nici măcar cea mai mică tentativă a semnatarului volumului de a-şi supraevalua misiunea sau rolul, de a se înfăţişa drept erou. Există, în schimb, numeroase, covârşitoare indicii că mărturia lui Neagu Djuvara, om familiarizat pe deplin cu rigorile scrisului istoric, se cere creditată.      

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite