Ne îndreptăm spre un punct de cotitură?

S-au auzit şi se aud tot mai multe voci exprimând dezamăgirea nu faţă de un politician sau altul, nu faţă de un partid sau altul ci faţă de întreg demersul nostru politic postdecembrist.

Starea de prostraţie fără orizont a condus la destabilizare, la fenomene de degradare structurală şi calitativă a societăţii, grav evidenţiată în domeniul sănătăţii, al învăţământului, al inegalităţii şi nedreptăţii instituţionalizate, al incapacităţii redresării economice. Exodul peste hotare, temporar sau definitiv, văduveşte ţara de valori irecuperabile.

Se pare că societatea este hotărâtă să nu mai asiste pasiv la o astfel de involuţie. Demonstraţiile din ultima vreme şi cele ce se anunţă pe curând, fac dovada. Roşia Montană a fost doar pretextul. În cumpănă pare a fi pus însuşi sistemul; nu democraţia în sine, ci modul în care a fost deturnată, alterată, acaparată de interese.

Suntem în epicentrul unui adevărat haos. Actuala guvernare a abdicat practic de la orice strategie de reechilibrare şi dezvoltare. Proiecte de anvergură precum regionalizarea sau însănătoşirea constituţională bat pasul pe loc, poticnindu-se în hăţurile propriilor contradicţii. Nu este desluşit ce vor. Singura idee care se degajă este folosirea puterii în scop politico-electoral. De altfel, s-a subliniat de atâtea ori, bătălia pe imagine electorală este principala - dacă nu singura – preocupare a politicienilor.

Întrebarea este ce ar putea face societatea civilă? Numai exprimarea nemulţumirilor, a criticilor, nu este de ajuns. Dar nici nu poate însăşi guverna. Să spere în posibilitatea influenţării actualei guvernări spre abandonarea bătăliei politice sterile şi angajarea pe fond într-un serios proces de redresare? N-ar fi uşor. Actualii guvernanţi ne-au făcut, nu o dată, demonstraţie pe viu că pe concepţia şi aptitudinile lor nu pot, chiar dacă ar fi (îndoielnic) animaţi de bune intenţii. Raportat la starea socio-economică în care a ajuns ţara, orice proces de redresare ar presupune sacrificii în primă fază cerute tocmai societăţii civile, cu preţul evident al deficitului de imagine. Concomitent, ar trebui eliminate multe privilegii, inechităţi şi nedreptăţi, tocmai în detrimentul propriilor susţinători, ceea ce, mai mult decât orice, nu acceptă. Apare apoi tot mai evident că problematica redresării socio-economice depăşeşte nemăsurat mentalitatea ieftină a politicianului speculativ, a politicianului şmecheraş.

Să-şi îndrepte societatea civilă privirea spre actuala opoziţie zisă de dreapta? Cu ce speranţe? Lăsând la o parte gesturi şi acte descalificante de felul celui al lui Mihail Neamţu, se constată cu stupefacţie incapacitatea depăşirii orgoliilor, a frustrărilor. Cu ceva vreme în urmă s-a dat tonul disipării forţelor în locul coagulării lor. Nu mai puţin de 3-4 sau chiar 5 formaţiuni, toate revendicându-se de dreapta îşi dispută întâietatea. Profund dezamăgitor şi aici, aspiraţiile la putere cântăresc mai mult decât interesele naţionale ale elaborării unei strategii comune şi credibile de redresare. De pe acum se anunţă candidaturi separate la alegerile parlamentare, candidaturi proprii la prezidenţiale. (Spre ruşinea lor, stânga, neputincioasă politic, face cel puţin dovada disciplinei solidare). E mare păcat. Dispune de valori care dacă şi-ar da mâna ar putea constitui un reazem al speranţei. Uimitor cum nu se înţelege un lucru atât de simplu.

Se va transforma actuala mişcare stradală în care tineretul pare să ia iniţiativa, într-o forţă civică capabilă să trezească politica românească la realitate? Întrebare care merită repetată de zeci de ori. Rezervele interne, materiale şi băneşti sunt epuizate. Trăim din împrumuturi, impozite şi taxe. Apare tot mai alarmant, pe zi ce trece, că aşa nu se mai poate. Să dea societatea civilă, ea însăşi, dovadă de responsabilă solidaritate şi să impună prin forţa sa electorală o schimbare majoră şi benefică de macaz? Ar fi un pas de semnificaţie istorică.