Naţionalismul, rrromânismul şi întoarcerea din drum

Pe cât mi-a stat în putinţă am evitat, de-a lungul acestor ultimi 25 de ani,  să scriu ceva despre Corneliu Vadim Tudor. Nu că nu aş fi avut ce scrie.

Ştiam chiar dinainte de decembrie 1989 mai tot ceea ce se putea şti despre nedemnele-i isprăvi publicistice de la revista „Săptămână“. Iar zvonurile despre acţiunile conexe ce derivau din îndeletnicirile lui de versificator modest ce-şi folosea pixul nu doar pentru a omagia în versuri lăbărţate familia domnitoare, ci şi pentru scrierea de denunţuri josnice destinate cutiilor poştale ale Securităţii erau şi ele multe. Dând o imagine, desigur incompletă, despre îndeletniciri înscrise pesemne în fişa de post a oricărui angajat sau colaborator al revistei cu pricina. Care prin ceea ce deversa sub formă de articole în paginile sale avea drept misiune principală să ne reamintească nu doar că partidu-i în toate, în cele ce sunt, ci şi Securitatea. Care cam începuse să controleze şi să încalece partidul, ca şi pe activiştii lui.

Îmi erau cunoscute, nu doar din emisiunile Europei libere, neostoitele, murdarele zbateri vadimiste în vederea compromiterii şi contracarării oricăror încercări ale scriitorilor adevăraţi de a salva ce mai putea fi salvat din onoarea, spiritul şi rosturile breslei.

Zbateri în care Vadim îşi găsea suflete pereche şi agitatori partinico-securişti de-o seamă ba în Eugen Barbu şi Doru Popovici, ba în grupul de la Luceafărul, ba chiar şi în Adrian Păunescu. Poetul cu valoare relativă care, pentru servirea cauzei comune, trecea la ordin şi ca efect al imoralităţii şi versatilităţii sale esenţiale, peste dispreţul suveran nutrit faţă de Vadim şi încercările slugarnice ale acestuia de a intra cu el în vorbă, de a i se băga sub piele şi a se trage reciproc de şireturi. Aşa cum avea să se întâmple îndată după Revoluţie. Atunci când atât Vadim cât şi Păunescu au continuat să facă rău. Prin vorbă, dar şi prin fapta lor politică ale căror scop declarat şi conştient era păstrarea ţării în incertitudinea şi lipsa de acţiune specifice neocomunismului cangrenat. Operaţiune pentru izbânda căreia şi unul, şi celălalt au primit binecuvântare, comandă şi ajutor logistic şi bănesc de stat de la Ion Iliescu, Petre Roman sau Nicolae Văcăroiu.

În anul 2000, atunci când nu politicienii, ci presa a reorientat prin acţiunea ei concretă votul popular în defavoarea lui Vadim, am scris singurele mele texte despre dezgustătorul personaj. Şi despre primejdia de moarte ca el să ajungă la Palatul Cotroceni.

Corneliu Vadim Tudor  a rămas bezmetic, netrebnic, dezgustător şi insuportabil şi după ce steaua lui politică a început să apună. Când nu a mai avut nici partid şi a început să-i fie tot mai greu să mai aibă revistă. I-am mai rămas doar ziarul numit fraudulos şi scârbavnic Tricolorul în ale cărui pagini, Vadim a continuat până în ultimele ore de viaţă să înjure.

Dovedind că singura valoare de întrebuinţare a mincinosului Tribun de odinioară e aceea de agent al răului, de scandalagiu extremist şi clown nevrotic.

Însuşiri exploatate inconştient, iresponsabil şi cu asupra de măsură, nu ştiu dacă nu cumva şi contra-cost, dar sigur contra audienţă ieftină de televiziunile comerciale. De cele care azi ne înştiinţează mincinos, insultând încă o dată România, că toată ţara ar fi în lacrimi la moartea lui Corneliu Vadim Tudor. 

Am parcurs în aceste zile mult din ceea ce s-a scris despre Vadim. Nimic nu m-a convins că defunctul ar fi fost un bun pamfletar, aşa cum stupefiant a susţinut nu doar guvernatorul BNR, dl. Mugur Isărescu, altminteri defel obligat să se priceapă la presă şi literatură, ci însuşi academicianul literat Eugen Simion. Nici că Vadim ar fi fost un bun creştin şi că pentru asta ar trebui să îi iertăm, cum altfel decât creştineşte, greşelile, prostiile, aberaţiile şi, mai presus de toate, răul făcut ţării.

Nu cred că Vadim ar fi fost un bun patriot. Ci doar că a traficat hoţeşte naţionalismul. Pe care ni l-a servit, cu dezolant de mare succes, drept patriotism. Aşa după cum spunea în anul 2000 preşedintele de atunci al Germaniei, Johannes Rau, „patriotismul poate să înflorească doar atunci când rasismului şi naţionalismului nu li se arată cruţare. Nu trebuie să confundăm niciodată patriotismul cu naţionalismul. Un naţionalist este un om care dispreţuieşte patriile altora”.

Prin confuziile întreţinute între patriotism şi naţionalism de scrierile şi apariţiile lui televizate, Vadim a compromis şi subminat ideea de patriotism, transformând netrebnic românismul în RRRROMÂNISM cazon, obez şi expirat .

Corneliu Vadim Tudor a urât patrii şi oameni ce nu i-au împărtăşit părerile. A subminat principiul alterităţii pe care se bazează ideea însăşi de modernitate.  A semănat şi a chemat la ură. A stimulat resentimentul şi intoleranţa. Lucrarea lui s-a dovedit profundă şi nocivă în aceste zile ce s-au scurs de la moartea lui. Arătând că da, Vadim s-a dus, dar non-valorile slujite de vorba, scrisul şi fapta sa persistă. Semn că se amăgesc amarnic cei ce cred că odată cu moartea Tribunului s-ar fi încheiat măcar moral dacă nu altfel etapa spre o lume diferită. O lume  pe care păream că ne-o doream cu toţii imediat după 22 decembrie 1989.

Iliescu, Roman, Măgureanu, mineriadele, Patrulaterul roşu şi guvernarea Nicolae Văcăroiu, Securitatea prea multă vreme nereformată, ci doar deghizată în SRI ne-au întors adesea şi cu succes din drum. La reuşita operaţiunii lor un rol pentru care nu merită nici cea mai mică iertare a avut şi Corneliu Vadim Tudor.