Nașterea, viața și declinul orașelor - ADN-ul comunităților și epigenetica urbană AI for Smart City, Smart Country, Smart Planet & Smart People
0Când privim în istorie, îl descoperim pe Max Weber[1] care, acum un secol, definea orașul ca o fuziune între fortăreață și piață. Această definiție surprinde esența evoluției urbane, de la funcția militară și defensivă a orașului antic, la rolul său economic, de consum și comerț, specific epocii medievale.
Astăzi, progresele tehnologice au propulsat această evoluție, iar orașul inteligent (smart city) pare a fi ultima etapă a dezvoltării comunitare. Această transformare reflectă nu doar schimbări funcționale, ci și o redefinire a modului în care comunitățile interacționează cu spațiul urban.
Orașele, ca entități dinamice și complexe, par să aibă un ciclu de viață remarcabil de similar cu cel al ființelor umane. Ele se nasc, se dezvoltă, trec prin perioade de creștere rapidă și de maturitate, iar uneori intră în declin, pentru ca, în cele din urmă, să se reinventeze. Această paralelă, departe de a fi o simplă metaforă, ne oferă un cadru de înțelegere a forțelor care modelează dezvoltarea urbană, de la „ADN-ul” inițial până la „epigenetica” socială, economică și culturală ce rescrie permanent acest destin.
Această lucrare explorează etapele de evoluție ale orașelor prin prisma vieții umane, integrând perspectiva din textul de bază cu idei din urbanismul modern și istoric. Vom analiza cum un oraș este definit de moștenirea sa, cum se confruntă cu crizele de identitate specifice „adolescenței” și cum supraviețuiește, sau nu, prin capacitatea sa de a se adapta și a „renaște” în fața provocărilor.
ADN-ul urban: Moștenirea fondatorilor și „path dependency”
La fel ca o ființă umană, un oraș poartă în esența sa „ADN-ul” fondatorilor – un set de trăsături inițiale care îi definesc caracterul, structura și potențialul de dezvoltare. Această genetică urbană nu se referă doar la alegerea strategică a locației (de-a lungul unui râu, la o trecătoare montană, pe o coastă maritimă), ci și la principiile fondatoare: un plan urbanistic de tip grid (precum cel al orașelor romane), o structură organică dezvoltată în jurul unui castel medieval, sau o schemă funcțională bazată pe un port comercial.
Această moștenire inițială, adesea numită path dependency în științele sociale, influențează decizii majore, ritmul de creștere și, cel mai important, capacitatea de adaptare la schimbări. Un oraș construit pentru o economie industrială va avea dificultăți structurale majore în a se transforma într-un hub tehnologic, la fel cum o persoană cu o anumită predispoziție genetică va avea de înfruntat provocări specifice.
Acest ADN urban nu este static. Mediul, migrația, schimbările economice și culturale funcționează ca o „epigenetică urbană”, rescriind constant modul în care acest cod se exprimă. Sociologul Lewis Mumford, în opera sa monumentală The City in History[2], a abordat orașul ca pe un organism viu, a cărui evoluție este strâns legată de evoluția culturii și tehnologiei umane. El a văzut orașul nu doar ca o structură fizică, ci ca o entitate simbolică, un „recipient cultural” care poartă memoria colectivă a comunității.
Etapele de evoluție ale orașului: O paralelă la scară umană
Dacă privim istoria, putem observa că speranța de viață a unui oraș stabil și adaptabil poate fi de zece ori mai mare decât cea a unui om, atingând 800 de ani sau mai mult. Această diferență de scară face ca etapele de dezvoltare urbană să fie mult mai lente, dar nu mai puțin recognoscibile.
Nașterea (0–20 ani urbani / 0–2 ani umani)
În primele decenii, orașul este fragil și dependent de resursele de bază și de viziunea fondatorilor. Această etapă este similară cu primele momente ale unui copil, când totul este centrat pe supraviețuire. Deciziile cheie, precum alegerea unui râu navigabil sau a unei zone bogate în resurse, definesc viitorul. Apar primele construcții (locuințe, piețe, fortificații) și primele rețele de străzi. Rolul său încă nu este pe deplin clar, iar supraviețuirea depinde de stabilitatea mediului, de protecția comunității și de o leadership eficient. Exemplu clasic: orașele romane, planificate rigid în jurul unui castrum militar.
Copilăria (20–120 ani urbani / 2–12 ani umani)
Orașul începe să dezvolte primele structuri administrative, comunitățile își formează obiceiurile și tradițiile, iar arhitectura capătă un stil recognoscibil. Este perioada în care „ADN-ul” fondatorilor se manifestă cel mai vizibil, dar este și o etapă de „creștere” organică. Apare un centru religios sau politic dominant, iar identitatea urbană, deși încă maleabilă, începe să se contureze. Este perioada în care orașul învață să funcționeze ca o entitate unitară.
Adolescența (120–160 ani urbani / 12–16 ani umani)
Această etapă este definită de o creștere rapidă și, adesea, haotică. În perioada revoluției industriale, de exemplu, multe orașe au experimentat o extindere teritorială neplanificată, apariția de cartiere insalubre și creșterea tensiunilor sociale. Orașul „testează” modele economice și culturale noi, la fel cum un adolescent își caută locul în lume. Este perioada în care apar primele tensiuni între vechi și nou, între tradiție și modernitate. Urbanistul Jane Jacobs, în lucrarea sa The Death and Life of Great American Cities[3], a arătat cum aceste perioade de creștere rapidă pot distruge structuri sociale valoroase, aducând în prim-plan nevoia de a proteja spațiile publice și de a menține diversitatea funcțională a cartierelor.
Tinerețea matură (160–240 ani urbani / 16–24 ani umani)
Orașul își consolidează infrastructura majoră: drumuri pavate, rețele de apă, canalizare, instituții de educație și centre comerciale. Devine atractiv pentru comerț, cultură și schimburi de idei. Aceasta este adesea epoca marilor proiecte de infrastructură (precum Parisul lui Haussmann[4] sau parcurile din New York create de Frederick Law Olmsted[5]). Identitatea urbană devine mai clară, iar reputația sa începe să depășească granițele locale. Orașul atinge o coerență funcțională și estetică, intrând în faza de mature youth.
Maturitatea (240–500 ani urbani / 24–50 ani umani)
Este apogeul influenței economice, culturale și politice. Orașul are o infrastructură solidă, o economie diversificată și o cultură urbană bine definită. În această etapă, ADN-ul inițial este încă vizibil, dar este deja combinat cu influențe externe acumulate de-a lungul secolelor. Această perioadă este caracterizată de stabilitate și de un status quo bine definit. Orașul devine un centru regional, național sau chiar global, o forță de necontestat, un punct de referință în planificarea urbană.
Maturitatea târzie (500–650 ani urbani / 50–65 ani umani)
Se menține stabilitatea, dar apar primele semne de uzură: infrastructura îmbătrânește, unele cartiere se degradează, iar provocările economice încep să se intensifice, adesea în urma schimbărilor tehnologice sau a mutării centrelor de producție. Orașul se confruntă cu decizia dificilă de a-și conserva resursele sau de a investi masiv în transformare. Această fază corespunde fenomenului de urban decay, documentat în orașe americane de tipul Detroit[6] sau St. Louis[7], unde declinul economic a fost urmat de o degradare fizică masivă.
Bătrânețea și declinul (650–800+ ani urbani / 65–80+ ani umani)
Orașul se confruntă cu un declin demografic și economic, pierderea industriilor de bază și o migrare masivă a populației tinere. Infrastructura se deteriorează iremediabil, iar spațiile publice devin mai puțin sigure. În unele cazuri, urmează dispariția treptată – devenind un „oraș-fantomă” (ex: Pripyat, Cernobîl[8]). Această etapă reprezintă o criză existențială, în care un oraș poate să dispară, sau poate să se adapteze.
Reîncarnarea urbană
Spre deosebire de oameni, orașele au capacitatea de a „renaște” prin reconstrucții, migrații și schimbări radicale de funcție. Un oraș industrial transformat într-un hub IT, un oraș-port devenit stațiune turistică, sau un oraș cu zone de producție abandonate transformate în spații culturale sunt exemple de „reîncarnare urbană”. ADN-ul vechi – structura străzilor, clădirile istorice – rămâne, dar este reinterpretat în funcție de noul context. Bilbao[9], transformat dintr-un port industrial într-un centru cultural mondial prin construcția Muzeului Guggenheim, este un exemplu emblematic de reîncarnare reușită. Acest proces este adesea catalizat de politicieni, investitori privați și, cel mai important, de inițiativele cetățenilor.
Dincolo de metaforă: Abordări academice similare
Ideea orașului ca organism viu nu este nouă. Pe lângă Lewis Mumford și Jane Jacobs, alți teoreticieni au explorat fațete similare:
- Robert Moses[10], deși un controversat urbanist american, a simbolizat o abordare centralizată și rațională a dezvoltării urbane, prin construcția de autostrăzi și parcuri majore. Viziunea sa poate fi privită ca o încercare de a „re-scrie” ADN-ul unui oraș la scară monumentală, ignorând adesea nevoile comunităților locale. Abordarea sa ilustrează riscurile „adolescenței haotice” sau ale unei „maturități” impuse, care poate distruge structuri sociale existente.
- Manuel Castells[11], în lucrările sale despre „societatea în rețea”, a descris modul în care orașele moderne sunt din ce în ce mai integrate în rețele globale, de la fluxuri de capital la cele de informații. Această perspectivă se aliniază cu ideea de „epigenetică urbană”, arătând cum forțele globale modifică profund identitatea și funcția unui oraș, transformându-l într-un nod într-o rețea mai mare.
- Richard Florida[12], cu teoria sa despre „clasa creativă”, susține că succesul unui oraș modern depinde de capacitatea sa de a atrage și a reține talente. Orașele care investesc în cultură, diversitate și spații publice dinamice sunt cele care reușesc să se „reîncarneze” în urma declinului industrial. Această abordare pune accent pe factorii sociali și culturali ca motor al regenerării urbane.
Concluzie
ADN-ul unui oraș nu dispare niciodată complet – rămâne în structura străzilor, în poziționarea cartierelor, în arhitectura clădirilor vechi și în poveștile comunității. Însă modul în care acest ADN se exprimă este influențat decisiv de „epigenetica urbană”: educație, economie, cultură, infrastructură și guvernare.
Privind orașele prin prisma vieții umane, realizăm că „maturitatea” lor nu vine repede – adesea, trebuie să treacă un secol sau două pentru ca identitatea să fie cu adevărat formată. În schimb, pot trăi mult dincolo de ceea ce noi numim bătrânețe, atâta timp cât au capacitatea de a se adapta și de a-și reinventa rolul în lume.
Profilul orașului românesc se caracterizează printr-o tensiune constantă între individualism și colectivism, precum și printr-o dualitate culturală: o combinație între valori estice (ospitalitate, prudență, fatalism moderat) și vestice (aspirație spre raționalitate, autonomie personală) cu preferință pentru stabilitate și reticența față de schimbările radicale.
În ansamblu, „ADN-ul cultural” al orașului românesc este un amestec de reziliență, creativitate adaptativă și atașament față de legături personale, filtrat printr-o istorie complexă. Această combinație explică atât punctele forte – capacitatea de a se reinventa –, cât și vulnerabilitățile sale – dificultatea de a construi în mod consecvent proiecte colective pe termen lung.
Viitorul acestui "organism" urban este din ce în ce mai legat de adoptarea conceptului de oraș inteligent (Smart City), care promite să revitalizeze infrastructura, să eficientizeze serviciile și să creeze o nouă etapă de maturitate, prin îmbinarea creativă a moștenirii istorice cu tehnologia viitorului.
După Smart City urmează Smart Country pentru a ajunge în final la Smart Planet pentru Smart People, care sunt încă în minoritate și așteaptă ca AI să creeze un Stat de Drept mai inteligent.
Va continua.
[1] Max Weber - Orașul- București, Editura All, 2013
[2] https://www.scribd.com/document/362479479/Lewis-Mumford-the-City-in-History
[5] https://www.tclf.org/pioneer/frederick-law-olmsted-sr
[6] https://www.thetravel.com/abandoned-detroit-rust-belt-city-visiting/
[7] https://scholarship.law.slu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1081&context=plr
[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pr%C3%AEpeat
[9] https://eusinziana.ro/o-zi-in-bilbao/
[10] https://www.britannica.com/biography/Robert-Moses
[11] https://www.dhi.ac.uk/san/waysofbeing/data/communication-zangana-castells-2006.pdf
Se încarcă comentariile...
