Nasc şi-n Republica Moldova oameni

Mai mulţi cititori, care nu-mi cunosc defel activitatea de critic şi istoric literar, dar insistă să mă tragă de urechi, mi-au reproşat „duritatea” cu care am scris despre elita din Republica Moldova.

În realitate, după cum înţelege oricine citeşte cu luciditate ceea ce scriu aici, eu m-am referit întotdeauna la elita politico-administrativo-judiciară care stăpâneşte de 26 de ani, cu cruzime de vechil feudal, statul vecin. Nu la elita culturală. 

Scriind de peste 20 de ani despre literatura română din stânga Prutului, ştiu că există acolo câteva zeci de scriitori care contează în peisajul actual al literaturii noastre. Am cunoscut şi destui artişti plastici şi muzicieni de cel mai înalt nivel. Nu am motive să mă îndoiesc nici de şcoala de medicină de la Chişinău, de cea de istorie sau de ştiinţele exacte, după cum sunt sigur că, în materie de agronomie (cu toată pasa proastă prin care trece agricultura basarabeană), oamenii de ştiinţă din Republica Moldova nu au nimic de invidiat la colegii lor din România.

Apoi, sunt tinerii Basarabiei, pe care i-am întâlnit în amfiteatre şi în sălile de clasă ale liceelor, aici şi dincolo: entuziaşti, desgheţaţi, cu mintea eliberată de dogmele care îi stăpânesc pe cei din generaţia mai vârstnică. Mulţi dintre ei vor face carieră, la ei acasă, în România sau în Europa.

Aici şi rezidă, de altfel, problema principală a Republicii Moldova. Elita politică, instalată în 1991, face imposibilă viaţa valorilor reale din societate. Pe cei care refuză să plece, îi condamnă la sărăcie şi marginalizare: salariul unui profesor, în bani româneşti, nu trece de 6-700 de lei, în condiţiile în care preţurile peste Prut sunt asemănătoare cu cele de la noi. Pe alţii, îi împinge să plece unde văd cu ochii: la Bucureşti, Iaşi, Cluj sau... oriunde în Europa. Sistemul este implacabil şi în special intelectualii umanişti – cei care ştiu precis cine sunt şi de unde vin basarabenii, care e limba lor şi cum a apărut acest stat aproape eşuat – sunt sistematic eliminaţi din viaţa publică.

Nu de valorile culturale ale Basarabiei era, repet, vorba, în postările mele care au stârnit, artificial, atâtea indignări.

Ci de elita politică. Care, până la proba contrarie, se împarte în două categorii: cei puţini şi oneşti (dar, vai!, ignoranţi în privinţa lumii moderne şi incompetenţi pentru funcţii de nivel statal), respectiv, cei mulţi şi maloneşti. Împreună, ei au reuşit să golească de conţinut cel mai important demers strategic al Republicii Moldova, un demers care, dacă ar fi reuşit, ar fi scos realmente statul de sub zodia falimentului iminent, înscriindu-l pe o orbită a dezvoltării şi stabilităţii: Acordul de asociere la Uniunea Europeană.  

Un acord care le-a fost pus în braţe, pentru care nu au trebuit să dea bătăliile pe care le-am dat noi, cei din România, şi în raport cu care nu trebuiau să facă decât două lucruri: să fie serioşi şi oneşti. N-au făcut nici una, nici alta.

Mă amuză, în acest context, strădaniile unor postaci „statalişti” de a înfăţişa – conform tezelor defunctei propagande sovietice din anii ’50 – aderarea Republicii Moldova la UE şi apropierea ei de România drept un „jaf” european şi românesc al „bogăţiilor” Moldovei de peste Prut. Dacă nici jaful teritorial absolut, practicat de URSS (care a smuls sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, dăruindu-le Ucrainei) nu i-a convins pe zbuciumaţii foşti/ actuali kaghebişti de la Chişinău, e suficient să reamintim că nici UE, nici România nu au furat miliardul de dolari. Ci o bandă de politicieni şi afacerişti de la Chişinău, statalişti get-beget, cu sprijinul unor bănci din Rusia. În Republica Moldova nu mai e nimic de furat, din păcate: este cel mai sărac stat din Europa, în raport cu care până şi modesta Românie joacă în altă ligă. Salariul mediu în România este, la ora actuală, de peste trei ori mai mare decât în „ripublică”, la preţuri comparabile. Orice discuţie pe tema „ce-ar mai fura românii (în sărăcia lucie din) Republica Moldova” e mai ridicolă chiar şi decât teoria existenţei limbii şi a unui popor „moldovenesc”, distincte de limba şi poporul român.

În concluzie: nasc în continuare, cum spunea cronicarul, şi-n Moldova oameni. Problema este că vocea lor, dincolo de Prut, nu se aude deloc. E singurul reproş pe care îl am la adresa oamenilor de cultură din Republica Moldova. În rest, respect şi prietenie, după cum depun mărturie cărţile mele.

Iar pentru politicieni, dispreţ şi luciditate...

Rog să-mi fie iertată lipsa de modestie de a scrie despre mine însumi. Am considerat că reproşurile şi indignările cititorilor merită o explicaţie. Odată dată, mă voi întoarce la răceala analitică. Mult mai utilă, în opinia mea, decât podurile de flori sau de vin...