Nadia, David și România care nu mai fuge
0Pentru mine, fotografia cu care însoțesc aceste gânduri, alb-negru jos, color sus, reprezintă mai mult decât o imagine dinamică, frumoasă. Pentru mine, ea este un simbol. Două trupuri în zbor, două generații de geniu și o singură țară: România.
Jos, Nadia Comăneci, prima gimnastă din istorie care a primit nota 10 absolut, la Montreal în 1976. O fetiță de 14 sau 15 ani care a oprit timpul și care, în fața lumii întregi, a redefinit perfecțiunea.
Sus, David Popovici, înotătorul care, zilele trecute, în 2025, a devenit primul din istorie care reușește de două ori dubla de 100 și 200 metri liber la Campionatele Mondiale, după ce reușise același miracol în 2022.
Ce leagă cele două momente? Eu aș spune că le leagă mai mult decât numai sportul, mai mult decât doar gloria. Eu cred că le leagă România. Țara, da, DAR și felul diferit în care cei doi mari campioni au putut trăi și dărui această glorie.
Pentru că, vedeți dumneavoastră, Nadia, cea care ne-a pus pe harta lumii și a făcut, pentru câteva clipe, ca toate vocile să tacă, n-a fost liberă, ea nu a putut să se bucure. Nadia fost persecutată de regimul comunist, supravegheată, controlată și izolată. Și, într-un final, a trebuit să fugă, să treacă granița noaptea, să-și lase viața în urmă pentru a-și păstra demnitatea.
Asta a fost România comunistă!
Iar astăzi, sunt încă oameni care se uită cu nostalgie spre acele vremuri, spre „ordinea” impusă cu forța, spre cozile la lapte și spre controlul total. Au uitat, poate, că Nadia, cea mai iubită româncă a secolului XX, a fost forțată să plece și să-și abandoneze țara, ca să-și poată păstra libertatea.
Și apoi, decenii mai târziu, în altă Românie, liberă, europeană, imperfectă dar vie (!!) apare David Popovici. Un copil premiat de Nadia în 2015 (o altă imagine monumentală!), pe când avea doar 9 ani, care astăzi scrie istorie pentru România în bazinele lumii.
David nu a trebuit să plece și nu a fost nevoit să aleagă între performanță și libertate. David a rămas aici, a crescut aici și, mai ales, s-a format aici. Și, de aici, a învins pe rând înotători americani, chinezi, sau alți europeni! Campion mondial, dublu, multiplu! De aici, dragi cititori, din România noastră.
Aceasta este diferența, cred eu, și aceasta este, de fapt, lecția principală.
David Popovici este dovada vie că se poate reuși și din România, fără scuze și fără să trebuiască să mai fugi. În țara noastră se poate reuși, cu ambiție, caracter și cu muncă.
Într-o Românie conectată la Europa, tinerii nu mai trebuie să-și ia lumea în cap ca să-și atingă potențialul. Pot rămâne și pot străluci și ne pot inspira sau motiva pe TOȚI, indiferent de vârstă.
David a primit oferte amețitoare de la universități americane. A fost invitat să continue acolo, unde infrastructura, bugetele și reputația păreau de necontestat. Dar a rămas acasă, a ales România! Iar asta nu pentru că era mai ușor, ci pentru că avea încredere. Și acum, România și Europa și lumea întreagă îl aplaudă.
Dar să nu uităm un lucru: David nu este singur. Performanța sa vine dintr-un efort de echipă.
Prima concluzie, din punctul meu de vedere, este legată de familie, de părinții care nu și-au lăsat copilul să-și risipească talentul, ci au făcut totul pentru a-l susține. Cum au făcut, de exemplu, și părinții Simonei Halep și cum ar trebui să facem toți, când vedem în copiii noștri o sclipire specială.
A doua concluzie este despre antrenor, despre Adrian Rădulescu, un tânăr cu doar vreo zece ani mai mare decât David, care l-a crescut ca sportiv, DAR mai ales ca om!
Adrian este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari antrenori ai lumii. Asta nu doar pentru rezultatele obținute, ci pentru filosofia de viață pe care i-a transmis-o elevului său: „După fiecare performanță, trebuie să găsim noi obiective.” Asta face un mare campion!
Poate că și noi, ca națiune, avem de învățat de aici.
Să nu ne culcăm pe o victorie, oricât de mare, să nu trăim doar din amintiri, să nu ne blocăm în nostalgii inutile, ci să căutăm mereu obiective noi. Un spital în plus, un drum mai bun, o școală mai dotată? Toate acestea înseamnă, sau pot însemna, un copil care NU pleacă!
Adrian Rădulescu a mai spus un lucru care m-a impresionat profund: „Poți să te dedici total unei singure victorii și să o faci cu orice preț. Dar nu așa se câștigă războaiele. O să câștigi o bătălie, dar per total s-ar putea ca războiul să fie pierdut.”
Aceasta e, poate, cea mai importantă lecție pentru noi toți.
România nu trebuie să câștige doar o bătălie, un meci, o alegere, sau un proiect. Țara noastră trebuie să câștige războiul lung al modernizării, al încrederii, al demnității ȘI al păstrării libertății, inclusiv libertatea de a reuși la tine acasă! Iar asta se face, la nivel de societate, nu prin forță, ca și comuniștii, ci prin muncă! La nivel politic, nu se face prin discurs, ci prin exemplu. În fine, la nivelul întregii țări, se face prin respect și niciodată, dar niciodată, prin frică, așa cum fac rușii!...
De aceea, fotografia pe care vă invit să o priviți, este mult mai mult decât frumoasă. Ea este o punte între generații, între trecut, prezent și viitor, între o Românie care a fost forțată să fugă și una care învață, pas cu pas, să rămână. Și să reușească la ea acasă!
Se încarcă comentariile...
