„N-o să-ţi folosească la nimic olimpiadele şcolare!”

E replica pe care am auzit-o adesea în generală şi liceu. Dacă ar fi să vorbesc din nou cu cei care-mi spuneau că olimpiadele nu-mi vor folosi la nimic fiindcă nu-ţi aduc bani sau succes, le-aş spune să se mai gândească.

Am crescut în Focşani, un oraş mic în care vecinii se salută, iar colegii de generaţie se cunosc mai toţi între ei. Există un spirit comunitar la mine acasă, un fapt pe care doar cei din localităţile mici îl pot înţelege.

Dintr-un mare noroc, am avut parte de profesori excepţionali care m-au încurajat şi m-au pregătit pentru olimpiade.

Iarăşi dintr-un soi de noroc combinat cu muncă, am reuşit să iau locul unu sau doi la aceste concursuri pe diverse materii în judeţul în care am crescut, Vrancea. Asta însemna să te califici mai departe, la faza naţională.

Am fost între primii doi de opt ori la judeţeană (civică, istorie, română, engleză) şi am fost la olimpiade naţionale de şapte ori. N-am strălucit niciodată la faza finală – cel mai bun rezultat a fost locul zece pe ţară la română.

Dar nu despre performanţele mele din adolescenţă aş vrea să scriu. Ele se datorează în cea mai mare parte profesorilor extraordinari care m-au pregătit.

Ci despre cum e să pendulezi între falsele ipostaze ale succesului şi un mod de a fi serios, competitiv, care pare mai degrabă neinteresant.

Cum e să fii elev olimpic, cu bune şi cu rele

 A avea participanţi la olimpiade reprezintă un etalon de prestigiu pentru liceele şi şcolile din România.

În anii 2000, ai adolescenţei mele, să te califici la naţională era lucru mare. Chiar dacă vorbim de o miză de fapt simbolică, simţeam că ofer ceva înapoi oamenilor care fac eforturi pentru mine, că nu mănânc degeaba. Mai aveam parte şi de zile libere şi învoiri pe care le foloseam din plin. Am ratat astfel multe ore de ştiinţe reale, de care paradoxal am mai multă nevoie astăzi.

Iar olimpiada naţională era o experienţă în sine. Participanţii din ţară se adunau într-un oraş timp de câteva zile. Stăteam cu toţii într-un cămin, iar după terminarea probei, totul devenea destul de distractiv. Singura dată când am umplut un sac de menaj de 20 de litri cu apă şi l-am aruncat de la balcon pentru propriul amuzament a fost la o naţională.

Olimpiadele aveau şi nişte cote de gen interesante. În domeniile umane, de obicei eram cam zece băieţi şi vreo 200 de fete, un fapt determinant pentru a trece de judeţeană. Primeam şi premii în bani din când în când – destul de buni pentru mintea de copil de-atunci, dar prea puţini ca să constituie vreodată o motivaţie.

Partea mai puţin plăcută în a participa la olimpiade a fost pentru mine dezvoltarea unui fel de „sindrom al premiantului”. Tindeam să cred că mi se cuvin lucruri, deşi eram doar un puşti care întâlnise profesori abili şi dăruiţi care au scos ce-i mai bun din el.

Dezvoltasem o aroganţă pe care colegii mi-o întorceau – pe bună dreptate – cu mici antipatii.

Totul şi din pricina unei mari hibe din sistemului nostru educaţional: faptul că cei cu rezultate bune sunt încurajaţi, în timp ce elevii mai puţin interesaţi nu primesc atenţie.

În realitate, ar trebui să fie invers. De încurajare au mai multă nevoie băieţii gălăgioşi din ultima bancă sau cei care nu trec de nota şapte.

Sindromul premiantului a dezvoltat în mine dorinţa de câştiga permanent, dorinţă care alimenta un sentiment de trufie şi nevoia de a primi tot. Ajungând mai târziu în Bucureşti şi realizând că sunt doar un puşti între mulţi alţii, dezamăgirea a fost mare.

Devenisem „misecuvenist” şi reveneam, din fericire, la realitate. Deodată nu mai cunoşteam pe toată lumea, casa mea era o cameră de cămin, iar sucul nu mai costa trei lei, ca la mine, în Focşani.

Însă tot greul a fost spre bine. Micile porniri arogante din adolescenţă m-au făcut să înţeleg că două dintre marile mele valori trebuie să fie umilinţa şi altruismul. Că nu exişti decât prin ceilalţi şi că funcţionalitatea lumii noastre înseamnă, de fapt, a găsi echilibrul între ce vreau eu şi ce pot oferi celui de lângă mine.

 La ce-ţi folosesc olimpiadele în viaţa de adult

Adesea auzeam în adolescenţă că a merge la olimpiadă e inutil pe termen lung.

Era la modă să nu ai note bune şi să fii „de gaşcă” – manifestări în sistemul nostru de valori ale proverbialului „om descurcăreţ”, una dintre ipostazele succesului în România.

Şi mai era o problemă cu olimpiadele: nu părea că te vor ajuta să faci bani. Oamenii care învăţau nu puteau fi bogaţi fiindcă – nu-i aşa? – acest sector e rezervat şmecherilor.

Principalul folos al olimpiadelor din adolescenţă e sentimentul de competiţie. Deşi am uitat cam 90% din informaţia acelor ani, exerciţiul de mobilizare şi participarea la un concurs au fost experienţe de nepreţuit.

Aud adesea tineri care spun că sistemul educaţional îi învaţă prea multe lucruri inutile. Nu sunt de acord, deşi eu însumi am uitat cea mai mare parte a informaţiei din şcoală şi liceu. În adolescenţă eşti irelevant în sensul economiei de piaţă fiindcă, în cele mai multe cazuri, cineva te întreţine. În schimbul acestui suport, cred că eşti dator să-ţi foloseşti libertatea pentru a încerca lucruri şi a te defini ca om. Nu putem şti ce copii vor deveni doctori dacă nu predăm chimie şi biologie tuturor.

Al doilea câştig pe care olimpiadele îl aduc viitorului adult e capacitatea de a munci şi a livra ceva într-un domeniu dat şi un timp scurt. De a duce la bun sfârşit lucrurile.

Mai târziu, acest tip de abordare se va traduce în performanţe onorabile. Când un client îţi cere să livrezi echipamentele A şi B, miercuri, la ora 09:00, în Bucureşti, ai face bine să te organizezi întocmai. Să nu-l aduci doar pe A, să nu fie 09:30 şi să nu zici că te-ai blocat în trafic. Avem atâta nevoie astăzi de oameni care termină ce au început: „dă-mi materialul final, nu mă reţine cu detalii”.

Dacă ar fi să vorbesc din nou cu cei care-mi spuneau că olimpiadele nu-mi vor folosi la nimic fiindcă nu-ţi aduc bani sau succes în viitor, le-aş spune să se mai gândească. I-aş arăta pe colegii întâlniţi pe la concursuri care astăzi dezvoltă lucruri remarcabile, inclusiv profitabile, în general peste media mea sau a altor tineri.

Le-aş mai aminti că e util pentru un inginer care-şi câştigă traiul din fizică şi rezistenţa materialelor să ştie limba română ca să nu râdă colegii de el când foloseşte „decât” în loc de „doar”. Fiindcă dezvoltarea unui adolescent nu ţine doar de abilităţi vandabile imediat. Viaţa nu e o permanentă vânzare-cumpărare – din fericire.