Muzică și egalitate de gen
0Un mic și inofensiv cuvânt, trei litere acolo, stârnește adevărate furtuni când este adus în atenția publică sub formă de deziderat: gen. În viața de toate zilele, el trece neobservat, chiar parazitează limbajul puștanilor, „gen”, fiind golit de conținutul semantic tradițional. Iar în teorie, el reprezintă un instrument pentru clasificarea unor categorii de obiecte ori termeni, instrument pe care-l regăsim, de pildă, și în biologie sau gramatică, dar și în muzică.
Ei bine, când e înglobat în noțiunea „egalitate de gen”, bietul cuvânt le stârnește multora frisoane, înfierbântă minți și capătă sonorități demonice la rostire. Cu toate că, lăsând la o parte formularea modernă, conținutul n-ar reprezenta deloc o noutate pentru România. Bunăoară, regimul comunist proclama egalitatea în toate, promovând eroinele muncii socialiste, tovarășele truditoare pentru propășirea națiunii, cot la cot cu camarazii lor. Doar că, în epoca aceea, femeia era chiar mai egală decât trebuie, dacă se poate spune așa, fiindcă i se pretindea nu numai o implicare totală la locul de muncă, ci și o împlinire maximă și obligatorie a misiunii maternale, la care se adăuga, firește, devotamentul pentru „mărețele idealuri” fixate de partid. Trei roluri într-unul.
Anii au trecut, modelul tovărășesc al femeii a fost depășit, iar româncele au început să se lupte din greu pentru acces pe piața muncii și recunoașterea profesională, într-o societate capitalistă moștenind pronunțate trăsături patriarhale. Potrivit raportului de anul trecut al Forumului Economic Mondial, România se află pe locul 90 din 146 de țări în ceea ce privește egalitatea de gen, capitol la care și raportul din 2023 privind situația din UE ne situează pe locul cel mai jos. Rata de ocupare a femeilor din România este cu 20% mai mică decât cea a bărbaților, aproape dublu față de media europeană și la uriașă distanță față de Lituania, lidera clasamentului egalității (cu o diferență de numai 1,4% între cele două sexe). Stăm prost totodată și la prezențe feminine la nivel decizional. Mai puțin de 25% dintre membrii Parlamentului sunt femei în Bulgaria, Irlanda, Slovacia, România, Grecia, Cipru și Ungaria. La polul opus, șase state membre au realizat un echilibru bun de gen, femeile reprezentând mai mult de 40 % din membrii Legislativului în Suedia, Finlanda, Danemarca, Spania, Belgia și Austria.
Tocmai de aceea, pentru a le încuraja pe cele care și-ar dori să aibă un serviciu, o carieră, o împlinire în afara spațiului domestic, Uniunea Europeană a lansat Strategia privind egalitatea de gen pentru perioada 2020-2025, propunându-și ca, până la finalul intervalului pomenit, toți europenii – femei sau bărbați, fete sau băieți – să se bucure de libertatea de a-și urma propria cale și să aibă șanse egale. Iar în acest scop, și-a fixat niște obiective intermediare, precum: stoparea violenței împotriva femeilor; combaterea stereotipurilor de gen (ca de exemplu, „locul femeii e la cratiță”); eliminarea diferenței de salarizare pe același post între femei și bărbați și a decalajelor în ceea ce privește pensiile; asumarea de către ambii parteneri a responsabilităților familiale și implicarea tot mai multor femei în procesul decizional și în politică.
Din păcate, discursurile pe aceste teme generoase se înscriu în noua „administreză”, o limbă a birocrației care reușește foarte greu spre deloc să convingă cetățenii obișnuiți. Chiar și cei care sunt de acord că femeile merită un tratament egal cu al bărbaților, și acasă, și la job, se arată exasperați de limbajul de lemn al actualității, un limbaj rigid și adesea complicat, care permite și confuzii inocente ori abil interesate între „egalitatea de gen” și „identitatea de gen”. De aceea, folosirea unei exprimări alternative, clare și emoționale, pentru mesajul egalității în drepturi între femei și bărbați poate fi salutară.
Este ceea ce a ales să facă formidabila pianistă Alexandra Dariescu, inclusiv în țara sa natală. Cunoscută ca un artist cu o voce originală și puternică, Alexandra Dariescu face un veritabil apostolat muzical, prezentând în premieră lucrări foarte puţin cunoscute, îndeosebi creații ale unor compozitoare pe nedrept ocolite. Pentru cele două concerte de final de mai, de la București, reprezentând debutul său alături de Filarmonica George Enescu și de dirijorul Gabriel Bebeșelea, pianista a vrut să includă în repertoriu Concertul pentru pian al muzicienei afroamericane Florence Price, alături de Rapsodia pe o temă de Paganini, a lui Rahmaninov. Ambele lucrări au fost compuse în același an, 1934, doar că prima e cvasianonimă, iar cea de-a doua se bucură de celebritate. Spre indignarea și regretul Alexandrei Dariescu, suma cerută de deținătorii dreptului de autor pentru partitura lui Florence Price a fost prohibitivă, de cinci ori (!) cât pentru Rahmaninov, astfel că ideea a fost abandonată. Dar asta n-a descurajat-o pe Alexandra Dariescu în dorința sa de a promova creațiile unor femei compozitor, pianista interpretând magistral în deschiderea reprezentațiilor de la Ateneu Concertul în la minor, op. 7 de Clara Wieck-Schumann, o muziciană remarcabilă, rămasă în umbra faimosului ei soț. Și mai mult decât atât, la unul dintre cele trei bisuri de vineri am avut parte totuși de… Florence Price, cu scurtissima piesă „Spiridușul și musca”, care i-a permis interpretei etalarea tehnicii sale strălucite, dar și a multor zâmbete largi. A fost bucuria unei luptătoare pentru o muzică incluzivă, împărtășită cu compatrioții ei. Felicitări, Alexandra Dariescu!
Se încarcă comentariile...
