Mozaicul şi piramida (I)

0
0

Cele două cuvinte definesc două entităţi reale, arhitectonice. Mozaicul este alcătuit din mai multe segmente, pietricele, diferite ca mărime, formă şi culoare, organizate pe orizontală. Piramida are mai multe niveluri, care pleacă de la bază şi ajung în vârful piramidei, aceasta fiind organizată pe verticală. Cele două entităţi fizice au devenit şi metafore, care definesc organizarea politică a unei societăţi.

La prima vedere, mozaicul ne trimite la democraţie, la ideea de egalitate a tuturor cetăţenilor. Totuşi, elementele mozaicului sunt inegale ca mărime , formă şi culoare, iar dacă ele intră în tensiune, ajungem la destrămarea mozaicului, adică la anarhie. Invers, piramida se bazează pe o ordine ierarhică, dar dacă această ordine este una încremenită, ajungem la dictatură. În mai multe articole publicate în „Adevărul“, am revenit asupra ideii că după 1989, datorită polarizării sociale între săraci şi bogaţi, asistăm la un război între cele două modele, mozaicat şi piramidal, între anarhie şi dictatură. Ultima ipostază a acestui război este aceea dintre „mişcarea străzii“, în care s-a angajat diaspora şi replica dictatorială dată din umbră de Liviu Dragnea. Democraţia se află undeva între anarhie şi dictatură. Toţi sunt -şi suntem şi noi- în căutarea ei, dar se pare că mai este o cale lungă până când vom da de ea. Cei 20 de ani, pronosticaţi de Silviu Brucan ca perioadă de atingere a democraţiei, au trecu, dar semnele realizării ei ne trimit mai departe într-un viitor incert. Este cunoscută şi clasică ideea lui Churchill, după care, între toate formele de organizare politică a societăţii, Democraţia este cea mai bună, dar -completează omul politic cu experienţă- şi Democraţia are limitele, lacunele, lipsurile, riscurile ei. Cel mai mare risc este alunecarea Democraţiei sau în anarhie, sau în Dictatură

Pentru conflictul dintre mozaicat şi piramidal, cel mai concludent şi recent exemplu este relaţia dintre cele trei Puteri ale statului: Legislativă, Executivă, Judecătorească. Actuala Constituţie, în pofida unor lipsuri (goluri sau echivocuri), stabileşte clar relaţia lor fundamentală: fiecare este autonomă, dar ele trebuie să colaboreze. Colaborarea implică inclusiv analiza reciprocă a lor. Numai că această analiză reciprocă se converteşte în inspecţie şi în intervenţie a unei Puteri în treburile altei Puteri. Ceea ce a făcut şi face mai departe Tudorel Toader, Ministrul Justiţiei. Ministrul face parte din guvern, iar acesta este doar o parte a Executivului, cea de a doua parte aparţinând Preşedintelui ţării, Klaus Iohannis. Fiind vorba de două părţi, se poate deschide întrebarea privind mărimea sau forţa acestora. Or, juristul Tudorel Toader, a cărui abilitate este vecină cu viclenia lui Liviu Dragnea, face ce face şi treptat („pas cu pas“, ar spune Iohannis) limitează atribuţiile Preşedintelui ţării, sporindu-şi propriile atribuţii. Din poziţia de ministru, fiind şi Profesor, devine judecător al Puterii judecătoreşti. Deci, o condamnă pe Laura Codruţa Kovesi la „tăcere“ (să nu o mai vedem, să nu o mai auzim), urmând să facă aceeaşi figură (nu una de „doi bani şi trei parale“) şi cu Augustin Lazăr, care este Procurorul General al Parchetului. Această mişcare subtilă, graduală, este susţinută discret, din umbră, şi de CCR, singura cu adevărat responsabilă de echilibrul celor trei Puteri în stat. Numai că această instituţie de tip meta, are şi ea strategiile ei, mai mult sau mai puţin dialectice, adică de dialog, care poate fi şi unul al surzilor. Cât priveşte Avocatul poporului, Victor Ciorbea, fostul meu student exemplar, a ajuns într-o stare jalnică de conformism şi de oportunism, care ne pot trimite la o „ciorbă fără sare şi piper“.

Chiar dacă această Scrisoare nu va avea azi un câştig final de cauză, soarta dictatorului Liviu Dragnea este pecetluită, indiferent când îi va fi pusă ultima ştampilă.

Recenta „Scrisoare“ (numită şi „Moţiune“) adevereşte, în termeni absolut expliciţi, funcţionarea în taină, în umbră, a modelului piramidal, în varianta lui Liviu Dragnea. Termenul „dictator“ este folosit explicit, fără echivoc. În conflictul deschis între cele două părţi ale PSD, a fost invocată şi biografia lui Liviu Dragnea. Este una cum nu se poate mai semnificativă pentru un „sudist“care, de mic copil, şi-a antrenat inteligenţa reală, ajunsă treptat viclenie. Din momentul în care a ajuns în sfera politicii, am atras atenţia constant cititorilor mei, că ne aflăm în faţa unui om absolut periculos, în faţa unui maestru al vicleniei. În acest sens, i-am atras atenţia asupra acestei viclenii şi unui alt student al meu, Vasile Sebastian Dâncu, care era în relaţii pozitive cu împricinatul Dragnea. Scrisoarea recentă are antecedente, ca oricare alt proces complicat. Şi revoluţia de la 1989 a avut antecedente, începând cu mişcările muncitorilor de la Braşov, apoi cu faimoasa Timişoara („Să se audă în toată ţara!“ etc. Până la urmă, la urma urmei, dictatorul a căzut, şi nu oricum. Chiar dacă această Scrisoare nu va avea azi un câştig final de cauză, soarta dictatorului Liviu Dragnea este pecetluită, indiferent când îi va fi pusă ultima ştampilă. Cum condamnarea la moarte este exclusă din Legislaţia noastră, câţiva ani după gratii sunt suficienţi, pentru a-l trezi la realitatea cea reală, nu la cea visată de megalomania lui, scandaloasă pentru oricare om cu un minim bun simţ. Îl văd de pe acum cu aceeaşi figură spăşită cu care confratele lui mai mare , dar nu atât de viclean, adică Adrian Năstase, a ieşit de după gratii.

PS Nici pe plan teoretic, cu atât mai puţin în plan practic, nu s-a găsit un model care să conjuge modelul mozaicat cu modelul piramidal. Adică, ştim care sunt extremele şi riscurile lor, dar nu avem modelul median, modelul optim, numit Democraţie.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite