Misterul Creşterii Economice

Marea obsesie a guvernelor în lumea industrializată este cum să repornească motoarele economice fără să complice povara datoriilor publice,  când banii nu prea circulă (întrucât băncile au mari dificultăţi din cauza supraextinderii, a portofoliului de credite neperformante).

Creşterea economică este un imperativ economic (fără creştere este greu să plăteşti datorii publice şi private) şi unul social: lipsa de locuri de muncă tensionează societatea, deşiră ţesutul social.

Când am ales denumirea acestui text m-am gândit la o carte scrisa de Elhanan Helpman. Într-o bijuterie de eseu economic, el încearcă să arate cum s-a trecut de la explicaţia (neoclasică) a creşterii economice cu accentul pe factorii pământ, capital, munca la “Noua teorie”, care a endogenizat procesul reliefând importanţa ideilor (a cunoaşterii) şi mai departe, rolul instituţiilor, al bunelor practici. Cel care a provocat saltul cognitiv este Paul Romer, cu un articol faimos, “Schimbarea tehnologică endogenă” publicat în 1990. În esenţă, teza este ca acolo unde se generează idei randamentele cresc, ceea ce asigură creştere economică ce anulează constrangeri fizice.

Criza economică şi financiară de acum arată limitele cu care se confruntă guverne şi bănci centrale, pe de o parte, şi organizaţii private (firme) pe de altă parte, în a mobiliza resurse. Nu există nici factorul “încredere”, care să anime întreprinzătorii, să stimuleze investiţii noi productive. Unii mizează pe o “nouă revoluţie industrială”, care să producă câştiguri de productivitate majore în ţările industrializate şi care să contracareze ascensiunea unor economii emergente (mai ales din Asia). Dar sunt două probleme cu această miză. 

Prima este dacă noua revoluţie există într-adevar. Eu înclin să dau dreptate lui Robert Gordon, care spune că noile tehnologii (informaţionale) nu au caracterul revoluţionar al schimbărilor induse de forţa aburului şi calea ferata, sau de electricitate şi telegraf. Gari Kasparov şi Peter Thiel remarca şi ei că progresul în IT din ultimele decenii maschează stagnarea relativă în energie, transporturi, explorarea spaţiului, ştiinţa materialelor, agricultură şi medicină (Financial Times, 9 noiembrie 2012). A doua problemă cu optimismul tehnologic este că lumea occidentală îşi erodează rapid supremaţia tehnologică, chiar dacă colecţia de premii Nobel se tot îmbogăţeşte. Globalizarea a oferit Chinei, Indiei şi altor ţări şansa se învingă chingile unei servituţi istorice şi să modifice balanţa puterii în economia globală.  

Statele Unite sunt mai bine poziţionate decât Europa în competiţia globală din cel puţin două motive. Unul, fiindcă au un mediu de afaceri mai favorabil invenţiei, inovaţiei beneficiind şi de excelenţă universitară. În al doilea rând, întrucât au perspectivă de a-şi reeechilibra balanţa energetică internă prin tehnologii de exploatare a zăcămintelor de gaz de şist. Dar nu avem aici de-a face totuşi cu o revoluţie industrială, în sensul opririi schimbării de pondere în economia mondială. 

Europa este măcinată şi de criză zonei euro, care arată defecte structurale de construcţie şi politici. Cum indică analize ale FMI, în Europa păcătuieşte şi construcţia politicilor de corecţie; austeritatea prost aplicată conduce la scăderi de activitate economică care accentuează dureri şi menţin dezechilibre. De aceea, cam peste tot se orbecaie, se caută un leac miraculos, dincolo de disputa paradigmatică între cei ce vor stimuli economici şi cei care neagă utilitatea măsurilor de ordin fiscal şi monetar. Europa 2020, o resuscitare a Agendei Lisabona, este vagă pentru guvernele europene. 

Cum stă România în acest context? La ultima vizită a experţilor a€œTroicii” (FMI, BM şi Comisia Europeană) la Bucureşti s-a evocat aceeaşi dilemă: cum să fie obţinută creştere economică, să fie create locuri de muncă având în vedere mediul internationat nefavorabil, scăderea dramatică a fluxurilor de capital. Trebuie spus că pentru România şi alte ţări europene criza actuală a invalidat/sfărâmat un model de creştere economică --bazat pe import masiv de capital şi subestimare a producţiei de bunuri exportabile şi care pot substitui importuri (tradables). Cu dureri mari s-a realizat o corecţie macroeconomică de amploare, care va conduce probabil la un deficit bugetar sub 3% în 2012 şi la un deficit de cont curent de sub 4%. Dar fără investiţii, fără câştiguri de productivitate şi fără exporturi mai mari, România, precum alte ţări europene, riscă să stagneze, să-şi complice situaţia din nou în timp.     

Apare o întrebare majoră: se pot găsi alte resurse/surse de creştere, în condiţiile unei economii de dimensiune mică deschise, care depinde covârşitor de ce se întâmplă în zonă euro? Deşi este greu să te opui forţei gravitaţionale a unei Europe suferinde există totuşi unele pistoane ce pot fi puse în mişcare. Fondurile europene (structurale şi de coeziune) ar putea adaugă cel puţin 2 procente din PIB la volumul cheltuielilor publice şi ale firmelor autohtone, fără a implică îndatorare. În plus, că în orice economie emergentă există rezerve de eficienţă mari. 

Economia românească funcţionează mult înăuntrul frontierelor de producţie potenţiale, din cauza risipei endemice, ineficienţei şi corupţiei din sectorul public. Costurile aberante la proiecte publice (mai ales de infratastructura), neregulile mari din achiziţiile publice, managementul prost din numeroase companii de stat denotă rezerve mari de economisire de resurse publice pentru acelaşi volum de efect util dorit. Totodată, investiţii importante pot avea loc în sectorul energetic prin privatizări, dar care să fie făcute cu cap (în opinia mea la Romgaz şi la Transgaz controlul public nu trebuie pierdut). 

În agricultură avem nevoie de o politică publică care să pună în valoare (inclusiv prin investiţii publice ce folosesc fonduri europene) calitatea excepţională a pământului nostru agricol, într-o lume ce se confruntă cu spectrul creşterii preţurilor la produse agricole de bază. Dacă adugam potenţialul de creştere a veniturilor fiscale (şi printr-un alt regim de redevenţe şi windfall gains tax), una peste altă, creşterea potenţială a economiei româneşti ar putea ajunge la peste 4%, de la cca 2-2,2,5% acum (la cât a ajuns că rezultat al crizei).  Stimularea economisirii interne este şi ea un deziderat preţios. 

Există o diferenţă notabilă între creşterea potenţială şi cea efectivă, aşa cum avem şi în 2012. Dar, mobilizarea resurselor interne (fonduri UE şi rezerve de eficienţă) poate avea loc, nu trebuie aşteptat la calendele greceşti. Tot astfel, o diplomaţie economică agresivă, spre toate azimuturile, poate aduce lichidităţi, investiţii bune. Geografia economică pentru România nu trebuie să se rezume la Europa. 

Este şi marea chestiune a reformelor structurale în educaţie, sănătate. Aceste reforme nu se pot realiza peste noapte. Ele implică resurse publice suplimentare şi o altă rânduială instituţională. În general, avem nevoie de o întărire a instituţiilor în România, care să servească cetăţeanul, să combată fenomenul de căutare a rentelor. Astfel va creşte încrederea oamenilor în virtuţile economiei de piaţă, în statul democratic.  

În România, spre deosebire de ţări puternic dezvoltate, misterul resuscitării economice nu are caracter ezoteric, nu rezidă în descoperiri excepţionale. Există la noi resurse disponibile şi rezerve de eficientă, care, pentru a fi valorificate, cer voinţă politică şi o mobilizare exemplară a societăţii. Se poate realiza această mobilizare? La această întrebare avem de răspuns în 2013, în anii următori. 

 P.S. Este vital pentru România ca criză din zonă euro să nu se adâncească.