Mihai Măniuţiu: „Dacă excelăm undeva în lume şi suntem foarte, foarte sus, este teatrul“

Luni, 28 aprilie, va avea loc la Târgu Mureş cea de a 22-a ediţie a Galei Premiilor UNITER. Cu această ocazie, regizorul Mihai Măniuţiu va primi Premiul pentru întreaga activitate acordat de Senatul UNITER.

Mirela Sandu: Sunteţi un regizor cunoscut, profesor, scriitor. Cum de aţi acceptat să deveniţi director?

Mihai Măniuţiu: Nu prea ştiu nici eu, cred că vine un moment sau o vârstă când ai sentimentul că, fără să te părăseşti pe tine, poţi să faci mai mult pentru ceilalţi, şi cred că ăsta a fost gândul care m-a susţinut pentru că, aşa cum se ştie (sau nu), eu nu montez la Teatrul Naţional din Cluj. Lucrez pentru teatru, pentru a consolida trupa, pentru a o face una dintre cele mai bune din teatrul românesc. Am sentimentul că dacă aduc anumiţi regizori, dacă fac workshopuri cu trupa, pot s-o cresc foarte repede, în trei sau cinci ani. După aceea, raţiunea de a accepta o funcţie administartivă se leagă de faptul că ţineam foarte tare să fac un fel de festival atipic, în care să promovez teatrul românesc, clujean ‒ dorinţa aceasta s-a concretizat în proiectul Întâlnirile Internaţionale de la Cluj. Ele sunt atipice deoarece nu invităm spectacole din alte teatre, ca în alte festivaluri, ci jucăm doar producţiile Teatrului Naţional, sau ale celor care se asociază cu instituţia noastră, iar banii care s-ar consuma pe participarea unor spectacole din afară, sunt destinaţi invitării unui număr cât mai mare de regizori, oameni de cultură, programatori şi directori de festivaluri din ţară şi din lume, astfel încât întâlnirile să aibă şansa de a deveni un fel de forum, un loc privilegiat al conexiunilor, în urma cărora să rezulte coproducţii, turnee, schimburi culturale. 

Prin urmare, Întâlnirile Internaţionale de la Cluj sunt un fel de focar important în sine, dar şi prin ceea ce dezvoltă în anii următori. În general, un festival este împlinit dacă aduce un număr important de spectacole, cu nume răsunătoare. În schimb, IIC au un aspect actual şi unul proiectiv. În cadrul Întâlnirilor, este la fel de important ceea ce se întâmplă şi ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat.

M.S.: Spuneaţi de tema IIC. Prima ediţie a fost despre Gelu Naum. Cum aţi ajuns la Gellu Naum?

M.M.: Am o pasiune pentru poetul Gellu Naum, iar ca dramaturg l-am descoperit când am montat Exact în acelaşi timp, spectacol care a luat premiul UNITER pentru regie. Ţineam foarte tare la dramaturgul suprarealist care a fost Gellu Naum, eram sincer fascinat de poet şi mi-am propus să încep Întâlnirile cu un autor care e şi poet, şi dramaturg şi, în acelaşi timp, un fel de guru al poeziei şi prozei avangardiste româneşti. M-aş fi bucurat ca Gellu Naum să fie prezent la Întâlniri şi să se bucure de celebrarea sa. Prima idee a fost ca, de fiecare dată, să dedicăm IIC unei personalităţi. La a treia ediţie, am revenit la această idee, pentru că la a doua ediţie am fost mai ezitanţi şi am făcut Întâlnirile Est-vEst, investigând, în principal, legăturile dintre estul şi vestul teatral al Europei. A treia ediţie i-am dedicat-o lui George Banu ‒ o personalitate carismatică a teatrului mondial.

M.S.: Suntem într-o perioadă în care se tot taie bugete. Cât de greu este să faci un festival în aceşti ani?

M.M.: E foarte greu, nu greu. Ce-i mai rău este că trăieşti tot timpul în tensiune, întrebându-te dacă angajamentele pe care ţi le iei, mai cu seamă faţă de partenerii străini, vor putea fi menţinute. Pentru că asta pune la bătaie nu numai obrazul tău, dar şi al instituţiei şi al României. Asta e marea problemă pe care o am: să nu se spună că românii sunt neserioşi. Eu fac parte dintre managerii care nu au jelania ca tehnică de obţinere a fondurilor. Dacă ajung să mă jeluiesc, atunci mai bine nu mai fac. În acelaşi timp, sper ca toţi factorii de decizie din cultură să fie conştienţi că facem efortul pe care îl facem pentru a menţine imaginea foarte bună a culturii româneşti şi imaginea de excelenţă a teatrului nostru în lume. Dacă excelăm undeva în lume şi suntem foarte, foarte sus, este teatrul. Deci, zona în care suntem tari, ar trebui ceva mai consecvent susţinută. Foarte mulţi oameni de teatru din străinătate sunt interesaţi de teatrul românesc, de coproducţii, ceea ce presupune şi participarea noastră financiară la un anume proiect. Nu poţi să le spui la nesfârşit că noi venim exclusiv cu talentul, iar ei trebuie să vină cu toţi banii.

M.S.: Cum vedeţi pe lângă acest festival, viitorul teatrului? Care sunt următorii paşi în construcţia acestuia?

M.M.: Regizori importanţi, texte de succes, consolidarea continuă a trupei şi creşterea ei valorică. Când spun spectacole importante şi de succes, mă refer, de pildă, la Idiotul după Dostoievski, care e în momentul acesta marele succes de public, la La răscruce de vânturi după Emily Brontë, Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri, Cei doi gentlemeni din Verona de William Shakespeare, la Hamlet de William Shakespeare, la Războiul Clovnilor de Eli Simon, la Panglica lui Moebius de Robert Cohen etc. Pentru a avea succes de public, în Cluj nu trebuie să cobori nivelul repertoriului. De asemenea, când spun deschiderea repertoriului, mă gândesc la muzicaluri de foarte bună calitate, cum a făcut de pildă Ada Milea, creând  Insula de Gellu Naum sau Cântece de iarnă.

M.S.: Ce credeţi că are special trupa Teatrului Naţional din Cluj?

M.M.: Cred că are o disponibilitate imensă. Dacă ne uităm la stilurile diferite în care lucrează, şi cum  trec actorii de la o zi la alta la alt stil regizoral, cred că ceea ce îi defineşte azi este capacitatea de a se angaja 100% într-un proiect. Să treci de la Hamlet, la Idiotul, de la Ce nemaipomenită aiureală, la Sânziana şi Pepelea, de la Războiul Clovnilor la  Panglica lui Moebius, chiar e o performanţă. Membrii companiei devin în mod constant tot mai buni şi au deja o musculatură actoricească remarcabilă.

M.S.: Sunteţi director de doi ani jumătate. Cât din ceea ce v-aţi propus aţi putut realiza în această perioadă?

M.M.: Consolidarea sau formarea unei trupe care să aibă o personalitate distinctă durează între trei şi cinci ani. Sunt de doi ani şi jumătate director, iar trupa are deja personalitate, deci nu pot să fiu nemulţumit. Am făcut titluri foarte dificile care au succes... sunt iarăşi mulţumit. Ce mă nemulţumeşte este că nu pot să angajez, să zicem, cam zece tineri pe care îi cunosc şi să le dau şansa de a lucra şi de a fi văzuţi. Sunt foarte mulţi tineri buni care nu au posibilitatea să arate cât de buni sunt. Nemulţumirea ar fi că am prea puţine posturi de actori sau o prea mică posibilitate de a jongla cu colaboratorii ‒ în sensul de a aduce şi alţi actori-colaboratori, pentru că trupa este foarte muncită. Cred că e o politică prudentă să nu-ţi extenuezi membrii echipei. 

Transcriere: Bíró Árpád Levente 

Interviu publicat în revista Teatrul Azi