Mieii pleacă de acasă sub ochii leilor sau cum ştie o ţară că există fata Iulia Ionescu

A dispărut de acasă o fată, Iulia Ionescu, şi eu am păreri în legătură cu acest subiect. Ea, de fapt, n-a dispărut, ci a plecat. N-a plecat, ci a călătorit. Nu s-a dus la petrecere, ci la mănăstire. Aparent.

Iulia Ionescu e un copil pierdut de către societate, dar asta nu e o problemă, societatea pierde câte un om cel puţin zilnic şi anual numără pierderile cu miile. Fie că sunt elevii care nu iau bacul şi nu au habar ce vor să facă în lumea asta, fie că sunt oamenii care ajung cerşetori şi parazitează societatea. Iulia e pierdută din cauza acţiunilor părinţilor, profesorilor şi a feţelor bisericeşti din jurul său. N-are importanţă că ea e olimpică, are note impresionante şi învaţă la un liceu respectat şi cunoscut, ea are probleme generate de cei din jurul ei pe care nu i le poate rezolva educaţia en gros din şcoală, iar mulţumită social media şi mass-mediei actuale am ajuns să-i cunoaştem povestea, căci în alte vremuri ar fi fost o anonimă fugită de acasă, găsită sau nu.

Nici părinţii sau profesorii, nici preoţii nu o vor înţelege vreodată pentru că, oricum, nu acesta le-a fost scopul. Au vrut-o şi o vor olimpică, smerită, cu frică de Dumnezeu, n-o vor o trestie gânditoare, ci o salcie cu crengile plecate la mal, conform credinţelor lor de viaţă şi educaţie. Şi în niciun caz n-o vor înţelege terţii de la TV sau de prin alte surse, psihologi şi nu numai. Nici eu n-o înţeleg şi nici nu mă interesează să fac asta, dar o pot judeca simplu pe baza a ceea ce aflu despre ea şi a ceea ce ştiu despre adolescenţă, trecând prin ea în urmă cu câţiva ani.

Fata aceasta va reveni patrimoniului României pentru eterna şi deloc fascinanta dezbatere „E bună sau nu religia“, mai precis religia ortodoxă. Cum să nu fie bună? N-au zis peste 80% din români, la ultimul recensământ, că aparţin acestui rit? Nu majoritatea dictează norma? Eu, spre exemplu, m-am declarat ateu şi nu m-am simţit încă persecutat, aşa cum probabil se simt unii preoţi care îşi freacă mâinile de nerăbdare în aşteptarea noilor lor biserici. Ateismului nu-i ridică nimeni biserici şi nici nu e util în campaniile electorale. Nici nu există clase de religie şi nici oameni care să ceară interzicerea lui în şcoli. Mare noroc pentru atei că nu se mai practică arderea pe rug a celor care contestă creaţia Domnului. Dar nu Dumnezeu face subiectul discuţiei, ci acea fată, Iulia.

Iulia revine acasă, motiv de bucurie pentru familie, dar pentru ea o fi? Ce o înveseleşte? Ce a făcut-o fericită? Nu sunt întrebări la care noi, terţii, să avem de ce afla un răspuns, în ciuda titlului „Olimpica devenită subiect“ de pe prima pagină a ziarului „Jurnalul Naţional“ de azi, 17 februarie. Părinţii trebuie să afle asta, dar am puţine speranţe că o vor face. Poate mersul la mănăstire a ajutat-o, de acum va vedea viaţa cu alţi ochi şi ceilalţi o vor privi altfel. Mai are trei ani până devine majoră şi alţi cinci sau zece până când va trebui să descopere mai mult din societate. Şi, totuşi, la 15 ani a vrut să se izoleze de societate şi familie, fără să fi întâmpinat prea multe probleme.

La 25 unde o să fugă? La 35 va fi mama care şi-a părăsit copiii şi soţul? La 55 va fi bunica pe care au pierdut-o copiii? Astea nu sunt preocupările mass-mediei care, potrivit părinţilor, a exagerat cu acest caz. Nu sunt nici preocupări ale omului de rând care, până să dispară Iulia, nici nu ştia că s-a născut. Ar trebui să fie preocupări ale părinţilor, profesorilor şi preoţilor. Acest triunghi de oameni produce oameni anual şi, din cum am văzut acum, unele „produse“ clachează fără vreun motiv aparent. Însă toţi au văzut semnele, nu le-au discutat cu celelalte părţi şi s-au preocupat doar de latura lor în loc să caute să afle centrul de greutate al problemei.