Mi-e dor de-un pepene bun

Printre rafale de ploaie şi revărsări de soare, redutele intersecţiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor  şi au prins gust de pepeni. După roşiile de Giurgiu,  în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în vieţile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut.

 În toată ţara se produc doar pepeni de Dăbuleni şi roşii de Giurgiu, de parcă economia s-a restartat intorcându-se cu faţa spre cele două mari citadele ale agriculturii autohtone. Ba chiar, în momentele de linişte la nivelul străzii, se aude cum duduie, semn că promisiunile primului ministru şi ale guvernanţilor de azi par a prinde contur mai repede decît am fi crezut după vizita de lucru în Asia.  Sincer, eu n-am înţeles, sau mă fac că n-am înţeles,  dacă toate roşiile care se vând în România sunt produse la Giurgiu, sau doar “reţeta” e de la Dunăre? La fel şi cu pepenii, dacă toţi dăbulenii  produc pepeni cât să acopere “jdemii” de trotoare şi intersecţii din ţara asta. În fine, cu voia dumneavoastră, încă o nelămurire: dacă reclama este la un pas de legendă, de ce roşiile sunt lemnoase, nu au gust de roşii, iar pepenii seamănă doar la coajă cu ceea ce ştiam din copilărie? Ţărani de sat sau de oraş, având cursuri de marketing la nivelul vrejului, dar cu texte la purtător, o ţin “danga–langa” cu reclama lor ca un certificat de calitate al produsului, invitându-ne să gustăm, cu sau fără “dop” de încercare, din roşiile lor rupte pe tarabă, sau din pepenele care zace în vârful grămezii mai ceva ca bijuteria coroanei. Fiecare grămadă de pepeni este o mică Românie. Sau una de roşii. Strigată, colorată, minţită, … Totul este copt, sănătos, frumos, totul te îndeamnă să te bucuri de ce vezi, guşti, trăieşti. Dar nu e chiar aşa.

Căldura inspiră la umori şi la tot felul de secreţii pestilenţiale, făcîndu-ne să credem că sunt prea mici covoarele pentru cât gunoi s-a strâns sub preş. Mi-e dor de România curată, ca-n plăcuţele dintre etajele blocurilor vechi, pe care scria caligrafic “Păstraţi curăţenia”, mi-e dor de România liniştită, cea care se cere guvernată în numele aceluiaşi ancestral bun–simţ  şi-n baza unui text de lege precum erau  îndemnurile nescrise ale părinţilor, ale profesorilor, sfătoase, rostite cu mâna pe creştet, mi-e dor pur şi simplu, şi sunt nostalgic nu după vremea lui Ceauşescu, ci după România  civilizată, decentă, în care aveam un “Bună ziua” pentru toată lumea, şi nu ceream bani pe el când îl dădeam chiar şi unui necunoscut, mi-e dor de ţara care îşi încorda steagul cu demnitate în vânt, îşi purta traiul în tihnă şi încă nu se “corcise” cu Europa. Scuze, am fost cumva non-european la faza asta?

Cert este că binele nu e aici. Ne amăgim întinzând mâna după el, apoi o mai ducem streaşină în arcada sprâncenelor şi tot nu-l vedem în zare, deşi mai aud în jur oameni sfătoşi, şi ei la rândul lor nişte “pepenari” care vând iluzii dulci că, în câţiva ani, poate într-un răstimp nu foarte îndepărtat,  societatea se va aşeza. Ţara pare tot mai greu de guvernat şi totul se arată, evident, dacă vrei să vezi,  a fi scăpat de sub control la nivelul bunului-simţ. Rumenă în obraji, ba chiar tot mai rumenă de la o vreme, amănunt  remarcat şi de preşedinte, România îşi îngroapă buna creştere, morala creştină şi educaţia în fiecare zi. Semn că, în ritmul ăsta-mână a Occidentului într-o nouă variantă a ”agenturilor străine”, ori de prostie neaoşă, tipic românească- ne paşte o disoluţie.

…Grămezile de pepeni scad sub ochii noştri; managerii de sub cort, ori întinşi pe sub preşuri slinoase, şi ei rumeni în obraji, îşi mângâie borseta de pe coama burţii, fac casa şi târâie şlapii pe trotoarele scofâlcite.  În urma lor rămân zoaiele lungi desenate pe asfalt de trecerea maşinilor de gunoi şi mirosul greu, aproape irespirabil, al unei crize morale cum nu cred să mai fi lovit vreodată. România devine tot mai mult ţara care şi-a pierdut dulcele zaharos şi, pentru orice eventualitate, dacă vreţi un pepene bun, e bine să-i faceţi “dop”.