Mayall, după 17 ani

11 noiembrie 2012, Sala Palatului: John Mayall, un muzician cât o orchestră / Foto: Alin Paicu

L-am văzut prima dată pe John Mayall în 1995, la Sala Palatului. Era România Guvernului Văcăroiu, a patrulaterului roşu PDSR – PRM – PUNR – PSM şi a lehamitei care a precedat venirea celor 15.000 de specialişti ai lui Emil Constantinescu.

Afişul galben care anunţa venirea muzicianului britanic la Bucureşti - postat la Coloane, în Piaţa Romană, în spatele tarabelor cu casete audio poloneze – a depăşit în entuziasm deschiderea primului restaurant McDonald’s în oraş. Am alergat la primul telefon public, da, încă mai funcţionau, şi l-am sunat pe Adi Georgescu, bunul meu prieten: “Moşule, vine Mayall la Bucureşti!”, “Gata, mergem, ia tu bilete!”. Îl ascultaserăm împreună, seri la rând, alături de fete slabe şi de sticle pline. Adi avea un pick-up Unitra în garsoniera de pe Mihai Bravu (îl are şi acum, n-a renunţat la el!), şi decretaserăm la unison că John Mayall era cel mai bun bluesman alb de la Alexis Korner încoace.

La Sala Palatului, în seara aceea, n-aveai unde să mai arunci un ac. A fost cel mai mare concert pe care îl văzuserăm până atunci – Ian Gillan Band, Uriah Heep, Jethro Tull cântaseră deja în România şi ne făcuseră să purtăm cu mândrie pletele din studenţie. Dar Mayall, John Mayall, ne-a marcat mai mult decât toţi muzicienii care se aventuraseră până atunci la Bucureşti.

Venit din Andromeda

L-am regăsit pe John Mayall în noiembrie 2012, tot la Sala Palatului. Într-o ţară în care speranţa de viaţă a bărbaţilor este de 69,8 ani, Mister John Mayall, care împlineşte 79 pe 26 noiembrie, pare un cetăţean aterizat din Andromeda. Mihai Mincan, coleg de redacţie, scria într-o excelentă avancronică a concertului, publicată de “Weekend Adevărul”, că “majoritatea celor care au atins borna vor să stea cu nepoţii, joacă şah prin parcuri sau privesc în urmă cu nostalgie”. John Mayall ne-a oferit, pe 11 noiembrie, un concert perfect, chiar dacă Sala Palatului nu excelează în ceea ce priveşte acustica. Omul care a cântat cu Peter Green, cu Eric Clapton, cu Mick Taylor sau cu Jack Bruce a ţinut publicul în priză mai bine de o oră şi jumătate. Blues-ul lui Mayall nu e doar tristeţe; acolo sunt, deopotrivă, optimism,  dor şi furie. Cum reuşeşte asta la aproape 80 de ani? Prietenul Adi Georgescu are cea mai bună explicaţie: “Pentru că a făcut mereu ceea ce-i place”

Bilet de concert cu autografele celor patru muzicieni / Foto: Alin Paicu

Ţipete de pescăruş

În turneul care a poposit, generos, şi la Bucureşti, veterenul britanic e însoţit de trei muzicieni americani: chitaristul Rocky Athas, din Texas, basistul Greg Rzab şi bateristul de culoare Jay Davenport, ultimii doi din Chicago.Poate şi din acest motiv, piesa “Chicago Line”, din 1989, a fost prima care a ridicat spectatorii în picioare, cu improvizaţiile celor patru grei de pe scenă. Altruist ca întotdeauna, bunicul blues-ului şi-a lăsat instrumentiştii să zburde dincolo de tiparul filigranat al piesei. Ţipetele ascuţite, de pescăruş, ale chitării lui Rocky erau îmblânzite imediat de muzicuţa bătrânului John, înainte de deveni grave şi grele, odată cu trecerea prin corzile bass-ului împărăţit de Greg.

A fost şi “Room to Move”, din 1969, piesă care, ghiciţi, a sunat ca una din 2012, pentru că John Mayall se reinventează mereu şi pentru că mai tinerii săi tovarăşi îşi storc instrumentele ca pe lămâie. Am auzit şi “Parchman Farm”, de pe albumul “Blues Breakers with Eric Clapton”, dar şi mai recentele “Congo Square” ori “Early in the Morning”. Duminică, la Sala Palatului, chitara, bassul, tobele, muzicuţa, clapele şi vocea s-au topit într-un aliaj irepetabil, cu care bătrânul John Mayall n-a ezitat să ne potcovească sufletul, chiar dacă, din 1995, prin Bucureşti au trecut nu doar 17 ani, ci şi AC/DC, Rolling Stones, Depeche Mode, Metallica şi Sting.

Presa din România n-a prea găsit de cuviinţă să scrie despre concertul veteranului care are la fel de multă energie ca hidrocentrala de la Porţile de Fier. Cronici ale spectacolului am găsit doar în “Jurnalul Naţional” (Alex Revenco), în “România liberă” (Ion Diamandi), în “Observator cultural” (Corina Bernic) şi în “BeWhere” (Patricia Marinescu). Poate şi de aceea, în România lui 2012, toată lumea dansează, toată lumea se distrează numai  la show-urile lui Ştefan Bănică Junior.

La sfârşitul concertului, membrii trupei au coborât în hol şi, vreme de o jumătate de oră, au oferit autografe, au schimbat impresii cu spectatorii şi au stat răbdători la sesiuni foto. În imagine, Jay Davenport şi John Mayall / Foto: Alin Paicu